Preotul-simbol al rezistenţei comuniste. Cum l-a înfruntat pe „Iuda“ în închisoarea de la Aiud
0Preotul supranumit Patriarhul Vrancei a murit într-un stupid accident de circulaţie. Se spune că Securitatea comunistă nu a fost străină de eveniment.
Preotul Ştefan Marcu (1906-1989) a fost un simbol al rezistenţei comuniste. I s-a spus "Patriarhul Vrancei", datorită caracterului său integru şi misionarismului dus până la sacrificiu. Nu a făcut compromisuri în privinţa credinţei sale şi din această cauză a suferit foarte mult, fiind pedepsit pentru convingerile sale.
Ştefan Marcu s-a născut în localitatea vrânceană Poiana, într-o familie cu tradiţie preoţească.
Vreme de 15 ani, a suferit martiriul puşcăriilor comuniste, asta pentru că în tinereţea sa a fost unul din şefii legionari ai judeţului Putna, dar şi fin de cununie al căpeteniei legionare Corneliu Zelea Codreanu. Preotul Ştefan Marcu a fost prigonit şi pedepsit, fără să renunţe la misiunea sa sfântă.
“Cunoscut şi iubit în tot ţinutul Vrancei, Părintele Marcu a menţinut vie flacăra credinţei şi a dragostei de neam printre români, aplecându-se cu durere şi milă la toate nevoile oamenilor. În 1940 a înfiinţat chiar o cantină pentru evreii săraci, gest pentru care comunitatea evreiască i-a rămas recunoscătoare multă vreme. <<Răsplata>> acestor osteneli a fost un martiriu de zeci de ani în temniţe şi la Canal, unde statutul de <<popă bandit>> i-a înmulţit umilinţele şi chinul”, scrie pr. Dimitrie Bejan în lucrarea “Viforniţa cea mare”.
A fost printre cei care au denunţat rebeliunea legionară din anul 1941, confruntându-se cu manifestările negative ale unor legionari, care susţineau că aveau ordine precise de la centru şi încercau să facă diverse acţiuni ocolindu-l.
"Acelea au fost zile foarte dificile pentru situaţia mea de şef politic. Mulţi îşi pierduse judecata limpede şi se lăsau mânaţi de pasiuni. Din clipă în clipă puteau izbucni conflicte în judeţ sau în oraş, care puteau duce la inutile vărsări de sânge. Peste tot era haos şi starea aceasta era amplificată de veştile fanteziste date la radio. Am făcut sforţări să-mi păstrez calmul. Am apelat la toată puterea mea de judecată ca să iau hotărâri prin care să pot depăşi momentele critice. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit să treacă acele zile fără nici un incident şi am avut chiar mulţumirea să primesc felicitări publice de la prefectul de atunci […], care a spus că m-am purtat ca un preot", mărturisea preotul.
După acele evenimente Ştefan Marcu s-a retras în satul natal, la biserica la care slujea ca paroh.
Pe 25 aprilie 1949, părintele Ştefan Marcu a fost arestat de Securitate. Prin Sentinţa nr. 663 din 1950, dată de Tribunalul Militar Galaţi, a fost condamnat la 15 ani muncă silnică şi 5 ani degradare civică, pentru "uneltire contra ordinii sociale şi pentru favorizarea infractorului" El a suferit în penitenciarele gulagului românesc de la Galaţi (1950 şi 9 aprilie 1959), Jilava (1959), Aiud (1951, 1956 şi 1959) şi coloniile de muncă de la Valea Neagră (1950-1951), Peninsula (1951) şi Poarta Albă (1951).
De la preotul Dimitrie Bejan, care l-a întâlnit pe părintele Marcu la Aiud, a rămas un episod relevant pentru cum s-a purtat acesta în temniţă: "Dincolo, pe lădiţă îşi făcea rugăciunea preotul Ştefan Marcu, din munţii Vrancei. Andrei Ioan se apropie în vârful picioarelor, plecând de la mine şi-l lovi peste obraz: Ce-i cu semnele astea mistice? Nu ştii că sunt interzise? Vrei să fim pedepsiţi toţi pentru tine ? Marcu, în picioare, îi răspunde senin: Loveşte-mă şi pe obrazul celălalt. Şi Iuda loveşte. Loviturile cad peste cap şi în coastă. Pe faţa lui Marcu apare roşul sângelui. Rezemat de stâlpul patului, primeşte sălbaticele loviri. Iuda urlă şi loveşte: Te învăţ eu trăire creştină! Martir te fac! Când Iuda se opreşte gâfâind, cu sudori pe frunte, Marcu, tăcut îşi face semnul crucii. Iuda se îndepărtează, mârâind sudalmi, cu tot calendarul ortodox…", sunt mărturiile consemnate de Adrian Nicolae Petcu şi Pr. Ionel Ene.
La 21 aprilie 1964, prin expirarea termenului de pedeapsă, părintele Ştefan Marcu era eliberat din penitenciarul de la Aiud.
Şi-a mai desfăşurat misiunea preoţească, până la pensionare, la biserici din Focşani.
Într-o seară de septembrie a anului 1989, cu trei luni înainte de Revoluţie, preotul a murit într-un accident stupid de maşină. El a fost lovit de un autoturism pe trecerea de pietoni în faţa blocului unde locuia.
"Accidentul poate fi suspectat de conotaţii politice, cu atât mai mult cu cât şoferul avea legături cu Securitatea, iar ochiul vigilent al partidului făcea verificări, în blocul în care locuia, cu o săptămână înainte de accident”, potrivit preotului Ionel Ene.