Cum a fost alimentat cu apă oraşul Focşani şi de ce unele conducte au fost sparte de ţărani
0Primele discuţii despre captarea apei au început la Focşani în 1860, când edilii de atunci au pus la bătaie primele proiecte ca râul Putna să devină principala sursă de apă pentru oraş. Orăşenii au dezaprobat această idee şi două decenii mai târziu a fost adusă apă din izvoarele de pe moşia unui boier.
În prezent, foarte puţine mai sunt locurile din Focşani care să amintească de trecutul său de oraş care promitea mult, la sfârşitul secolului XIX. Unul dintre aceste locuri este vechea cişmea amplasată în faţa Muzeului de Istorie Vrancea, o construcţie aparte, funcţională pe vremuri, care „s-a încăpăţânat” să reziste timpurilor.
Povestea ei e strâns legată de istoria alimentării cu apă a oraşului.
„În vremurile de demult, locuitorii oraşului nostru au folosit apa din fântâni, care, din cauză că pânza freatică era aproape, oferea o apă sărată şi sălcie. În anul 1697, bogatul domn Constantin Brâncoveanu, ascultând de rugăminţile localnicilor, a adus apă în partea muntenească de oraş de la o depărtare de două ceasuri, probabil de la Faraoane. La capătul acestei conducte a fost instalată prima cişmea de apă care avea rolul de a aproviziona cu apă bună atât pe focşănenii munteni, dar şi pe cei moldoveni. Cişmeaua era instalată în zona străzii Coteşti de azi, care, pe vremuri era numită strada Cap Bun. Dar pentru că numărul celor care se deserveau de apa oferită de cişmea devenea din ce în ce mai mare, ceva mai târziu s-au mai instalat alte câteva cişmele, una în Piaţa Unirii de azi, alta în faţa Capelei Militare, una pe strada Brăilei, alta pe strada Vâlcele şi încă cinci cişmele montate în anii următori”, ne spune istoricul Florin Dîrdală, de la Arhivele Naţionale Vrancea.
Astfel, în partea moldovenească a oraşului a fost trasă prima sursă de apă în anii 1804-1806, la iniţiativa domnitorului Alexandru Moruzi, care a dispus construirea unei conducte care să aducă apă de la Pituloasa (n.a. Pituluşa de la Broşteni). La capătul ei au fost montate cişmele în mai multe puncte, presărate pe raza oraşului Focşani din partea Moldovei.
În câteva veri toride ţăranii care munceau la viile din jurul oraşului au spart conductele îngropate superficial, pentru a avea apă la îndemână la muncile agricole.
Din acest motiv, apa ajungea murdară la locuitorii oraşului. A fost momentul pentru ca focşănenii să solicite primăriei introducerea alimentării cu apă.
Începând cu anul 1860, s-au făcut studii, proiecte, până în anul 1881, când, în vremea primarului Nicolae Pruncu, chestiunea alimentării cu apă s-a reluat cu şi mai multă îndârjire, iar în 1882 după analize temeinice, s-a propus ca râul Putna să devină principala sursă de unde să se aducă apa în oraş.
Cum orăşenii au dezaprobat această idee, inginerul Ştefan Gheorghiu a lansat un nou proiect de captare a apei de la abundentele izvoare din punctele Babele şi Cucuieţi, aflate pe moşia lui Theodor Cincu, propunere care a fost acceptată cu mult entuziasm de toată lumea.
Lucrarea de captare a apelor a început pe 15 iunie 1887 şi a durat patru luni. Debitul pe traseu spre oraş a fost stabilit la 5000 metri cubi în 24 ore, iar licitaţia pentru aducerea şi distribuirea apei în oraş, din 10 martie 1888, a câştigat-o inginerul Iacob Finkelstein din Iaşi.
„Lucrările au fost executate pe vremea primarului Grigore Bălănescu, sub supravegherea inginerului Radovici şi au fost finalizate în 15 luni, iar oraşul s-a putut mândri din acel moment cu o apă igienică foarte ieftină, costând 15 lei/lună la robinetul de 13 mm şi 18 lei/lună la robinetul de 15 mm. Apa era la discreţie, iar alimentarea cu apă de la punctul Babele din comuna Vidra s-a dovedit atât de inspirată încât cu modificările impuse de vremuri şi de necesităţile noului oraş ea rezistă şi azi. Debitul de captare în prezent este de 108 l pe secundă. La această cantitate, nevoile crescute de apă potabilă din oraş au mai impus obţinerea unei surse de apă de la Suraia, din 38 puţuri forate la mare adâncime şi de la Mîndreşti, de unde se extrage apă potabilă din două puţuri”, ne-a mai precizat Florin Dîrdală.
Singura cişmea rămasă din vechea infrastructura a oraşului a ajuns, după câteva mutări succesive impuse de necesităţile urbanistice ale oraşului, pe actualul Bulevard al Gării.