Craiova: Tudor Nedelcea, scriitor: „Adrian Păunescu l-a salvat pe Marin Sorescu“

Încă are proaspătă în minte imaginea poetului, prezent în februarie ca invitat de onoare la Zilele Marin Sorescu şi numeroase amintiri despre cel care „i-a salvat pe toţi cei aflaţi în dizgraţia lui Ceauşescu“.

„Atunci când Marin Sorescu a fost atacat pe nedrept, în 1980 – 1982, cu «meditaţia transcedentală», Adrian Păunescu a fost cel care l-a salvat. El a mers personal la Ceauşescu să ceară neexcluderea din partid a lui Marin Sorescu şi netrimiterea lui la strung. O ştiu de la Marin Sorescu“, povesteşte Tudor Nedelcea.
Scriitorul craiovean mărturiseşte că „Adrian Păunescu nu era doar marele scriitor, ci şi o voce din Agora, care apăra oamenii sărmani şi valorile spirituale ale ţării“.

Tudor Nedelcea: „Adrian Păunescu era bolnav de ţară. A spus-o în versurile sale « Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Ţară, Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Neam».  Sunt cuvinte profetice, spuse de cel mai cenzurat scriitor al epocii comuniste.“

Pacient  de Adrian Păunescu
„Eu n-am să mă fac bine niciodată,
Mereu voi suferi de-o boală grea,
Simţindu-mi conştiinţa vinovată,
Că nu e totul bine-n ţara mea.
 
Puteţi să mă-ntrebaţi: - Ce vrei, băiete?
În treburile mari de ce te bagi?
Am să răspund milos şi pe-ndelete:
- Eu ştiu că îmi sunt dragi cei ce-mi sunt dragi.
 
Mi-am investit şi nervi şi timp şi viaţă,
În drumul care m-a ademenit
Şi-am acceptat să dorm pe copci de gheaţă
Şi să trăiesc pe muche de cuţit.
 
Puteam să-mi fac în alte părţi avere,
Puteam să fiu un bun european,
Puteam să mă înscriu la mamifere,
Ins metabolic de la an la an.
 
Puteam să am un os, cum au toţi servii,
Să-l rod meschin şi fără de idei,
Dar epocii eu i-am cedat toţi nervii
Şi ea nu-mi dă nici drogurile ei.
 
Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Ţară,
Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Neam,
Nu e-năuntru hiba, ci afară,
Trăiam un veac, labil dacă eram.
 
N-am dreptul la o mare suferinţă?
Nu-mi daţi cartelă nici pentru prăpăd?
Ei, bine-atunci, în mine ia fiinţă
Un neam pe care voie am să-l văd.
 
Şi n-am să pot să-ngădui niciodată,
Acestui trup nelegiuit, al meu,
Să-nveţe nebunia blestemată
De-a-i fi uşor când ţării îi e greu.
 
Ca fluturele părăsind omida,
Când vine peste toţi o clipă grea,
Sunt un atlant murind cu Atlantida,
Deşi putea zbura, dacă voia.
 
N-aveţi la dumneavoastră-n farmacie,
Medicamente, boala să-mi luaţi,
Un singur leac îmi trebuieşte mie:
Să-i pot vedea pe ceilalţi vindecaţi.
 
Această boală e o boală rară,
Această boală e o boală grea,
Această boală se numeşte Ţară
Şi leacul este ea şi numai ea.“