Supravieţuitor al mişcării „Rugul Aprins“: „Nu regret nicio clipă că am făcut patru ani de puşcărie degeaba. Am cunoscut oameni adevăraţi“

Ultimii supravieţuitori ai mişcării religioase „Rugul Aprins“ au vorbit studenţilor constănţeni despre teroarea prin care au trecut în anii studenţiei când au fost acuzaţi, condamnaţi şi închişi pentru că au fost discipolii marelui preot Daniil Sandu Tudor.

Emanoil Mihăilescu, de 82 de ani, unul dintre ultimii supravieţuitori ai mişcării Rugul Aprins a vorbit, în Sala Senatului de la Universitatea „Ovidius“ din Constanţa despre drama tinereţii sale, când a fost arestat, alături de alţi studenţi, pentru că a mers la întâlnirile de taină, unde, alături de mari duhovnici şi alţi studenţi, se discutau teme din literatură şi spiritualitate. Sufletul mişcării era Daniil Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), stareţul schitului Rarău. „„Nu regret nicio clipă că am făcut patru ani de puşcărie degeaba. Am cunoscut adevăraţi oameni“, spune acum Emanoil Mihăilescu. 

Emanoil Mihăilescu: „Era fermecător părintele“

L-a cunoscut pe părintele Daniil Sandu Tudor datorită lui George Văsîi, colegul lui, care era un mistic. „Mi se rupe sufletul când trebuie să pomenesc de el, pentru că a avut un sfârşit tragic. A ieşit din puşcărie cu schizofrenie, o boală nimicitoare. Şi datorită lui, care îl cunoştea pe părintele Daniil, mi-a propus mie şi lui Nicolae Rădulescu, un alt băiat extraordinar, un foarte bun arhitect şi un om de o spiritualitate aleasă, autentică, să mergem în acea vară la Mănăstirea Slatina, ctitorie a lui Alexandru Lăpuşneanu. Acolo l-am întâlnit pe Arsenie Papacioc, care era duhovnicul mănăstirii. Ceea ce mă fermeca era că la uşa lui stăteau, în acel pridvor, mulţi tineri, cuceriţi de acest călugăr micuţ, dar cu nişte ochi care te sfredeleau.

De la Slatina, George ne-a propus să mergem la Rarău, la părintele Daniil. A fost o sărbătoare. Am uitat să ne întoarcem în Bucureşti şi ne-a apucat ninsoarea în ghete de baschet pe munte. Era fermecător părintele, ştia să ne vorbească de la literatură la filosofie. În fiecare dimineaţă ne ţinea predici, fără nicio tentă politică. Câteodată, ne amintea: „Comuniştii se refereau la biserică ca la un basamac pentru popor. Basamacul era o băutură. Aşa prezentau comuniştii religia“, povesteşte Emanoil Mihăilescu 

„Prin iunie 1958, au fost ridicaţi preoţii, apoi George Văsîi, Nae Rădulescu, Şerban Mironescu. Eu nu le-am dat satisfacţia să mă ridice noaptea, din casă. Eram plecat în excursie pe munţi cu colegi de liceu şi, când am ajuns acasă, tata era disperat. Niciodată nu l-am văzut aşa înspăimântat. Mi-a dat bani şi mi-a zis: „Fugi!“. Am aflat că veniseră să mă aresteze şi pe mine la ora 1.00 noaptea. I-au pus lanterna în ochi fratelui meu şi l-au legitimat. Au crezut că eu sunt. Şi au plecat. Eu am plecat de acasă şi am ajuns în tabăra de corturi de la mare, de la Eforie Sud. Apoi, toată vara, am fost pe la ţară, la rude. Dar, în septembrie, începeau facultăţile şi eu voiam să mă întorc în Bucureşti, să nu pierd anul. Şi am făcut prostia să mă întorc. Dacă mai stăteam două luni, scăpam, că nu mă urmăreau, nu eram o piesă grea la dosar.

În dimineaţa zilei de 18 septembrie m-au găsit acasă şi m-au luat să merg cu ei să dau o declaraţie. Dar eu ştiam ce înseamnă asta. Când au vrut să mă legitimeze, le-am spus că buletinul meu este la biblioteca din parc, de unde împrumutasem nişte cărţi. M-au condus până la Parcul Luna Bucureştilor, dar eu pe drum m-am gândit ce ar fi să fug. Dar mi-am dat seama că nu făceam decât circ. Aşa că mi-am recuperat buletinul şi am fost dus la secţie. Acolo, m-au dezbrăcat şi mi-au luat şireturile şi cureaua“, spune el. 

Procesul a început pe data de 29 octombrie 1958. Publicul care fusese admis înainte de începerea procesului a fost obligat să părăsească sala, pentru că s-a declarat şedinţă secretă. „Pe toţi ne-au acuzat de „crimă de uneltire contra ordinei sociale şi pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare“. Sentinţa mi-a venit când eram la Jilava. Eu am primit cinci ani muncă silnică. Când am primit condamnarea, toţi cei din cameră mă felicitau, iar eu fierbeam pentru că mă ştiam nevinovat. Ăştia erau judecătorii. Am stat câteva luni la Jilava, până la repartiţie. Nu se mai poate găsi pe glob o astfel de închisoare, sub pământ, unde era frig, mizerie, iar nevoile ni le făceam într-un hârdău, de faţă de toată lumea. Apoi, am cunoscut ororile comunismului la Periprava, Salcia, Stoeneşti, Gherla. La noi nu era cel mai periculos să stai în celulă, ca un gândac, ci să fii scos la muncă în lagărele de exterminare... puteai oricând să mori“, rememorează el. 

Acum, nu priveşte înapoi cu mânie. Le spune tinerilor să înveţe să trăiască frumos, să fie demni, să fie bărbaţi.

Nicolae Rădulescu şi o tinereţe pierdută în închisoare 

La Constanţa a fost prezent şi Nicolae Rădulescu, fost coleg cu Emaoil Mihăilescu, condamnat, la rândul său, la „ 7 ani muncă silnică şi şase ani degradare civică”. Fusese arestat la data de 29 iulie 1958, sub aceeaşi acuzaţie.

„În iunie 1958 mă aflam la Mânăstirea Moldoviţa, cu un mic grup de colegi, lucrând la releveul bisericii. Eram acolo de câteva zile şi, într-o după amiază, au venit câţiva securişti cu un automobile „Jeep”, au întrebat cine este George Văsîi şi l-au luat cu ei. În Bucureşti, de la domiciliul familiei Mironescu, fuseseră arestaţi deja părintele Daniil, profesorul Mironescu şi fiul său, Şerban, prietenul nostru, care tocmai terminase Facultatea de Litere - secţia de Limbi Clasice“, povesteşte ucenicul părintelui în cartea  lect. univ. dr. Carmen Ciornea „Chipul Rugului Aprins“   

A urmat apoi sentinţa şi apoi închisoarea. „Din lipsă de spaţiu, deţinuţii dormeau câte doi în pat. Paiele din salteaua pe care am dormit putreziseră din cauza umezelii. De data asta am ajuns la Grindu, colonie de inapţi. Aici am fost puşi să cărăm lemne de foc din pădurea Letea, aflată la câţiva kilometri de colonie şi să tăiem stuful din zonele desecate, care având rizomi la mare adâncime continuau să crească. De aici am mers înapoi pe Insula Mare a Brăilei, la Colonia Strâmba, la lucrări agricole, prăşit de porumb şi de sfeclă, abia răsărite din pământ, şi apoi la dig. Toamna am ajuns la Salcia, o colonie cu un număr mare de deţinuţi. Aici am rămas mai multă vreme la lucrări de supraînălţare a digului existent. O iarnă nu am fost scoşi la muncă; Dunărea se revărsase şi aşa ajunsese până la marginea coloniei. Închişi într-o baracă mare ne-am simţit minunat. Au fost câteva luni de adevărată libertate.

Scriitorul Ion Dezideriu Sîrbu, inepuizabil, aduna în jurul său tineri, care nu se mai săturau să-l asculte vorbind pe diferite teme. Mai era şi doctorul Sergiu Al-George, un mare cunoscător al culturii indiene vechi, al limbii sanscrite şi al religiilor şi filosofiilor indiene. Pe un text scris de el în limba engleză, pe o hârtie ruptă dintr-un sac de ciment, despre templul budist Borobudur din insula Java, învăţam limba engleză împreună cu Florin Pavlovici, avându-l ca profesor pe Alexandru Zub, atunci proaspăt absolvent al Facultăţii de Istorie, astăzi academician. Nu mai reţin cu exactitate toate detaliile dar am ajuns din nou la Periprava şi am locuit pe un bac, am lucrat la şanţuri de desecare pentru transformarea unei zone inundabile în teren de cultură, cu rezultate foarte îndoielnice.

În 1963, am fost expediat cu un grup de deţinuţi, de la Grindu, la Gherla, cu o oprire la Jilava. Aici am fost reţinut şi scos la muncă într-o brigadă care se ocupa cu confecţionarea unor lădiţe din lemn obţinut din valorificarea unor ambalaje masive în care fuseseră transportate utilaje grele. Munca mea se concretiza în circa douăsprezece mii de cuie pe care le băteam zilnic la asamblarea acestor lădiţe, pentru sticle şi borcane. Aici, la Jilava, am primit lunar o carte poştală şi am primit pachete cu alimente de acasă. Tot aici începuse „reeducarea”, care trebuia să pregătească deţinuţii pentru viaţa în libertate, şi care consta în lectura ziarului „Scânteia”, în fiecare dimineaţă, seara „la club”, şi duminica după amiază, tot la club, în prezentarea unei recenzii a unei cărţi propuse de şeful clubului de către un deţinut desemnat tot de el. Recenzia era un test în care autorul îşi arăta disponibilitatea de a spune ceea ce se aştepta de la el“, retrăieşte el acei ani.   

În cadrul evenimentului a avut loc şi lansarea cărţii „Sandu Tudor şi asociaţiile studenţeşti creştine din România interbelică”, ce poartă semnătura lect. univ. dr. Carmen Ciornea.

Alături de Nicolae Rădulescu şi Emanoil Mihăilescu au mai fost prezenţi Înaltpreasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, lect. univ. dr. Carmen Ciornea, protos. asist. univ. dr. Maxim Vlad, prof. univ. dr. Răzvan Ionescu, prof. univ. dr. Gheorghe Anghelescu, pr. prof. univ. dr. Nechita Runcan, dr. Nicolae Georgescu şi Ionuţ Druche, directorul Editurii Arhiepiscopiei Tomisului.

Simpozionul face parte din proiectul „Apărători ai Ortodoxiei între Dunăre şi Mare în timpul comunismului” şi este organizat de Arhiepiscopia Tomisului, prin Departamentul Cultural-Educaţional, Editura Eikon şi Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Apostol Andrei” din cadrul Universităţii „Ovidius”, Constanţa. 

Părintele Daniil Sandu Tudor. Imagine din dosarul de la Securitate