Obiceiuri uitate de români, păstrate în Dobrogea. Marea uimire a cărturarilor care veneau să cunoască ţinutul
0La călătoria sa efectuată în Dobrogea în anul 1880, după revenirea regiunii la patria-mamă în urma Războiului de Independenţă din 1877, cărturarul ieşean Teodor T. Burada constata cu uimire că aici rezistă o seamă de obiceiuri care în România dispăruseră de mult.
Mirarea lui Teodor T. Burada, culegător de folclor, este şi mai mare ţinând cont de faptul că în Dobrogea trăiau români veniţi de peste Dunăre, din Ardeal şi din Moldova, care vieţuiau de bună voie, în minoritate, în mijlocul populaţiei pestriţe, de toate neamurile. Cum au reuşit să se păstreze aceste obiceiuri, mai bine decât în ţara-mamă, este marea întrebare a lui Burada.
Teodor T. Burada (3 octombrie 1839 - 17 februarie 1923) este autorul primei monografii a unei regiuni a României. „O călĕtorie in Dobrogia“ a apărut în anul 1880, la Iaşi. Colecţia de folclor dobrogean a fost reeditată de Centrul Cultural Judeţean Teodor T. Burada din Constanţa.
„Cele mai multe din obiceiurile, credinţele şi năravurile aflate la noi, având cea mai mare parte originea lor de la romani, sunt păstrate şi de fraţii noştri din Dobrogea; aşa vedem: pluguşorul, buhaiul, colinda religioasă cu florile dalbe şi cea lumească cu Lerumi Doamne, sau şi fără aceste cuvinte, păpuşele, irozii, steaua, serbarea zilei de 1 Mai, obiceiurile de la înmormântări şi nunţi, tăierea porcilor la Ignat, credinţa în descântece, farmece, vrăji, în prevestirea cucuiveicilor, în pocnetul icoanelor, în şerpii de casă, iele, năluci, miazănoapte, stafii, strigoi, tricolici, vârcolaci, smei, balauri, în deochi, că Sfântul Ilie goneşte dracii când tună, şi alte multe care s'a păstrat de români ori unde s'au aflat ei“, scrie Burada.
Teodor T. Burada consemnează că în afară de acestea, a întâlnit nişte obiceiuri de origine romană, care în restul României sunt uitate sau au dispărut cu totul: de exemplu pehlivăniile (luptele), de la cuvântul turcesc „pehlivan“, care înseamnă „luptător“.
Luptătorii sunt dezbrăcaţi la piele până la jumătatea corpului şi se luptă numai din mâini, în unele comune ungându-şi trupul şi cu untdelemn. „Acest obicei este învederat o reminiscenţă a luptelor romane de gladiatori, care şi ei aveau obiceiul păstrat de la greci de a-şi unge trupul cu ulei. La românii de dincoace de Dunăre acest obicei există din timpurile cele mai vechi, însă într-o formă mult mai puţin caracteristică decât în Dobrogea“, observă Teodor Burada. El aminteşte despre cântecele populare în care se vorbeşte despre asemenea lupte, ca în „Păunaşul codrilor“: „Ei de brâe s'apucau şi la luptă se luau“.
În multe comune şi mai cu seamă în Seimenii Mari şi Mici este obiceiul ca în cea dintâi luni a postului mare să se bată şi să chinuiască câinii; această zi se numeşte Jijeu. „Acest obicei este foarte curios poate că este o rămăşiţă romană, ca amintire pentru salvarea Capitoliului de invaziunea galilor de către gâşte, pe când câinii au dormit“ – consideră cărturarul.
În noaptea spre Sfântul Dumitru se fac „saegii“: mai mulţi flăcăi se întâlnesc şi pornesc pe la case cântând din fluiere şi cavale, având cu ei şi un flăcău îmbrăcat în haine de cadână. Apoi li se dă câte un bacşiş.
„Nu mai puţin însemnate sunt şi danţurile lor, dintre care multe sunt necunoscute în România: hora de brâu, hora de bătaie care se joacă numai de flăcăi, hora ţigănească, cadâneasca, bătuta, tropanca, joenica, marămile, sârbeasca, căzăceasca, raţa, leaşa, bulgăreasca, mocăncuţa, cerchezasca, greceasca şi altele, ce se joacă la sunetul cimpoiului, a fluierului sau a cavalului, singurele instrumente ce se află în Dobrogea“, mai spune Teodor T. Burada.
Peisaj de Dobrogea
„Primăvara vine răpede, vegetaţiunea grăbeşte şi se dezvoltează în scurt timp, eară cămpiile inverzind iute, produc deodată earba cea mai frumoasă, din care cea mai mare parte se perde pe pămĕnt, lipsind braţele care să o cosească, căci populaţiunea e prea mică în raport cu intinderea pămĕntului. (...) Aceste împrejurări dintre cele mai favorabile au fost causa pentru care sute de păstori romăni mocani, călĕtoresc in toţi anii din Transilvania în Dobrogia, spre a duce la ernatic nenumĕrate turme de oi. Numărul oierilor şi al meilor se ridicau înainbte de rĕsboiu la aproape un milion, acuma insă după nenorocirile suferite, acest numĕr a scăzut foarte mult.
Păstorii mocani sunt foarte primitori şi indatoritori. În călĕtoria mea, mi s`a intămplat mai de multe ori a mănca pe la stăni, şi pe ori unde am fost găsduit cu cea mai mare bunăvoinţă; voind a-i mulţămi pentru ingrijirea şi merindele ce mi se dăduse, nicăiure n`au vrut să primească vre-o plată, spunĕndu-mi-se că merindele sunt date de Dumnezeu, şi nu se cade a se lua plată de la drumeţ pentru hodina şi măncarea lui. Acest obiceiu se păstrează la toţi păstorii romăni ori în ce ţară se află ei.
Mulţi din acei păstori mocani cu timpul nu se mai întorc în locul de unde au venit, ci se aşază în Dobrogia pentru totdeauna, căsătorindu-se cu fetele romănilor, şi nu s`ar putè intămpla altfel, căci părinţii nu consimţesc niciodată a-şi da fetele ca să meargă în ţară străină; obiceiu vechiu şi nestrămutat la romăni, care explică contopirea diferitelor rase ce au emigrat în ţerile romăne, cu poporul de baştină.
Partea cea mai interesantă a populaţiunii din Dobrogia, cel puţin pentru noi Romănii, sunt confraţii noştri care locuesc în această provincie, cu deosebire pe mal şi în apropierea Dunării, negăsindu-se în celelalte părţi decăt foarte puţini, strămutaţi pe acolo pentru interesele lor. Romănii din Dobrogia par a se fi strămutat acolo din Valachia sau Moldova în timpuri destul de vechi. Această părere a noastră se va adeveri din studiul următor asupra naravurilor şi obiceiurilor păstrate de dĕnşii, dintre care unele deşi de origine curat romană, nu se mai găsesc astăzi la Românii de dincoace de Dunăre“, scria autorul în monografia Dobrogei
Pe aceeaşi temă:
VIDEO Colinde vechi şi noi din Dobrogea, pentru bucuria românilor. Să aveţi un Crăciun binecuvântat!