Dezvăluire făcută de criticul Alex Ştefănescu. Nichita Stănescu, marcat de întâlnirea cu liceenii din Constanţa

Criticul literar Alex Ştefănescu a fost prieten apropiat al marelui poet, care ar fi împlinit la 31 martie vârsta de 80 ani. El face dezvăluiri frapante despre Nichita şi relatează cum a decurs o vizită la Constanţa pe care au făcut-o împreună.

„În dragoste, ca şi în poezie, se manifesta ca un improvizator genial. Am fost de faţă când a... dăruit-o pe o iubită a sa, care între timp se îndrăgostise de un poet sârb, acelui poet sârb.

Era prezent şi cadoul, adică ea. Nichita a luat-o în braţe şi i-a transferat-o prietenului şi rivalului său, care şi el a primit-o în braţe.

Apoi, Nichita, cu ochii închişi (din care se prelingeau lacrimi), a improvizat o stranie oraţie de nuntă, în «limba poezeasc㻓, povesteşte criticul literar în interviul acordat ziarului „Adevărul“.

Alex Ştefănescu mărturiseşte că Nichita nu era foarte interesat de amorul trupesc. „Şi-a înşelat inocent femeile. Era un improvizator genial, în dragoste, ca şi în poezie“, spune prietenul său.

Îndrăgostitul Nichita avea totuşi sentimente confuze faţă de copii - rodul iubirilor fizice. „Nu ştiu ce simţea faţă de copii. Îmi aduc însă aminte ce mi-a spus odată, la Constanţa, la o întâlnire cu elevii de liceu: „Nu-mi plac adolescenţii...“. El, care scrisese superba poezie „Adolescenţi pe mare“!

L-am întrebat de ce şi mi-a dat un răspuns surprinzător (referindu-se la adolescenţi, nu la adolescente): „Nu pot să le captez atenţia, sunt aiuriţi, au în minte numai femei goale, se masturbează... Uite, se simte şi aici, în sală, mirosul de spermă... “, rememorează criticul Alex Ştefănescu.

Nichita Stănescu a fost fiul unui ţăran din Prahova şi al unei fiice de general rus, care s-a refugiat cu familia la Constanţa, apoi au plecat cu toţii la Ploieşti. Aici s-au cunoscut părinţii lui Nichita şi aici avea să se nască poetul.

Adolescenţi pe mare

Această mare e acoperită de adolescenţi

care învaţă mersul pe valuri, în picioare,

mai rezemându-se cu braţul, de curenţi,

mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare.

Eu stau pe plajă-ntinsa tăiată-n unghi perfect

şi îi contemplu că la o debarcare.

O flotă infinită de yole. Şi aştept

un pas greşit să văd, sau o alunecare

măcar pan' la genunchi în vălul diafan

sunând sub lenta lor înaintare.

Dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan

au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare.