Ce greşeli putem face când aprindem lumânări la biserică sau acasă. Ce reprezintă lumina lor
0Lumânarea este elementul care se regăseşte în orice slujbă a bisericii. Fie că vorbim de o simplă rugăciune sau de slujbe complexe, lumânările aprinse nu lipsesc din cult.
Teologii spun că lumânarea aprinsă reprezintă lumina, iar lumina este esenţa vieţii. De aceea, în Biblie, Iisus Hristos este numit „lumina lumii” – „Eu sunt lumina lumii, cel ce vine după Mine nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12).
Conform „Ghidului practic al creştinului ortodox”, lumânarea simbolizează jertfa, transformarea în lumină „prin ardere de sine”. Ea este un semn al creştinului, la fel ca şi semnul crucii.
„Ca şi lumânarea, omul se poate şi el transforma în lumină, se poate îndumnezei prin ardere de sine. Apoi, lumânarea este jertfa curată pe care o aducem noi lui Dumnezeu. De aceea însoţim rugăciunile noastre pentru cei vii ca şi pentru cei morţi de aprinderea lumânărilor în biserică, la mormintele celor dragi sau în casele noastre”, se mai arată în sursa menţionată.
Nicolae Pintilie, citat de doxologia.ro, arată că lumânarea a fost utilizată în mod practic de Iisus şi apostoli pentru luminarea încăperilor. „Având în vedere faptul că Cina cea de Taină a avut loc în timpul nopţii, alături de primele mese euharistice ale primilor creştini, lumânarea a intrat cu uşurinţă în cultul liturgic.”
După două secole, apare şi prima descriere a slujbelor creştine, iar cele săvârşite la miezul nopţii începeau cu apariţia preotului care ţinea o lumânare aprinsă în mână şi spunea: „Lumina lui Hristos luminează tuturor”.
„Cultul celor adormiţi este legat de aprinderea lumânărilor. După obiceiul încetăţenit, celui căruia i se pregăteşte să treacă în lumea veşniciei i se pune o lumânare în mână, apoi la capul lui se aprind mai multe lumânări în sfeşnic. Prescura şi pomelnicul, coliva, colacul şi celelalte jertfe dăruite pentru sufletul său, toate se împart cu lumânări aprinse”, adaugă Nicolae Pintilie.
Sfântul Serafim de Sarov, într-o cuvântare, afirmă că sufletul omului se aseamănă cu lumânarea, ambele fiind ursite să se topească, doar că sufletul este nemuritor şi are nevoie de lumină în continuare.
Ca aproape orice tradiţie bisericească, şi aprinsul lumânării sau candelei nu a scăpat de asocierea cu diferite superstiţii. Cele mai frecvente obiceiuri greşite întâlnite la creştini sunt punerea unei dorinţe în momentul în care aprind lumânarea sau candela sau numărul fix de lumânări şi pachete pe care unele persoane le dau de pomană în amintirea celui răposat.
Sfântul Simeon al Tesalonicului are şase învăţături legate de simbolismul aprinderii lumânărilor:
1. Precum lumânarea este curată (de ceară curată), la fel şi inimile noastre ar trebui să fie curate.
2. Precum lumânarea de ceară curată este maleabilă (spre deosebire de cea din parafină), la fel şi sufletele noastre ar trebui să fie maleabile, până ce le îndreptăm şi le întărim în învăţătura Sfintelor Evanghelii.
3. Precum lumânarea ajunge să fie făcută din polenul florilor şi are un parfum dulce, la fel şi sufletele noastre ar trebui să aibă mireasma dulce a harului dumnezeiesc.
4. Precum lumânarea, atunci când arde, se contopeşte şi hrăneşte flacăra, la fel şi noi trebuie să ne luptăm să dobândim unirea cu Dumnezeu.
5. Precum lumânarea, arzând, luminează întunericul, la fel şi lumina lui Hristos din noi să lumineze înaintea oamenilor, ca să se aducă slavă numelui lui Dumnezeu.
6. Precum lumânarea îşi oferă propria lumină, ca să lumineze întunericul omului, la fel şi lumina virtuţilor, lumina dragostei şi a păcii trebuie să caracterizeze un creştin.
Pe aceeaşi temă: