Secretele nemuririi în patru poveşti. Filosof american: „Azi nu ai nevoie decât de o conexiune la internet şi de o pisică haioasă“
0Dorinţa de a trăi veşnic şi de a fi mereu tânăr este o idee desprinsă din poveşti şi legende. S-au scris cărţi, s-au făcut filme. Însă credinţele şi legendele despre nemurire sunt nenumărate la aproape fiecare popor. Pentru unii sunt o moştenire demnă de studiat şi încadrat la capitolul numit folclor, pentru alţii constituie un sistem de credinţe de care ţin cont.
„Cine din sală îşi aduce aminte de momentul din viaţă când şi-a da seama că va muri?“, întreabă filosoful şi scriitorul american Stephen Cave pe cei veniţi să-l asculte la TEDx Bratislava, în iulie 2013, potrivit ted.com. Acesta a semnat materiale publicate în „The Financial Times“, „The New York Times“, „The Guardian“, „Wired“. Iar în 2012 a publicat o analiză pe tema rezistenţei iraţionale a omenirii în faţa morţii inevitabile – texttul se numeşte „Nemurirea: Căutarea vieţii veşnice şi efectele ei asupra civilizaţiilor“/„Immortality: The Quest to Live Forever and How It Drives Civilization“.
„Eram mic când tocmai murise bunicul meu. Îmi aduc aminte că stăteam pe pat şi mă gândeam ce înseamnă că bunicul meu e mort. Cum adică a plecat? Se crease ca un fel de gaură neagră în realitate care l-a înghiţit. (...) Mi-a trecut prin minte: dacă el a murit, nu mi se poate întâmpla şi mie? Oare gaura aceea se poate deschide sub patul meu şi poate să mă înghită când dorm?“, erau gândurile ce-l frământau pe filosoful Cave când avea 5 ani.
Moartea, ”liftul” spre cer
Din dorinţa de a găsi răspuns legat de ce se întâmplase cu bunicul său, de ce murise şi ce e moartea, Stephen Cave şi-a întrebat mama. I s-a răspuns: „Bunicul e sus şi ne priveşte din Cer. Asta făcea moartea să fie ca un fel de lift existenţial şi asta nu suna foarte plauzibil pentru mine“, adaugă el. Îşi mai aminteşte că se uita la ştiri şi îl preocupau călătoriile în spaţiu, rachetele care se duceau acolo sus, în cer, unde mama îi spusese că s-a dus şi bunicul lui.
„Însă niciun astronaut când se întorcea nu zicea că l-ar fi văzut pe bunicul meu. Astfel, ideea de a lua liftul existenţial suna mult mai bine decât să fiu înghiţit de vid în timpul somnului“, explică el.
Moartea, continuă filosoful, este „dacă vreţi, blestemul nostru, preţul pe care-l plătim pentru că suntem atât de deştepţi. Trăim conştienţi că cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla într-o zi, se va întâmpla. Fiecare trăim în umbra unei apocalipse personale. Şi asta e înfricoşător, terifiant şi ne face să căutăm o ieşire“, explică vorbitorul la TEDx Bratislava.
Poveştile oamenilor şi tertipuri psihologice
Cave susţine că frica de moarte îi face pe oameni să creadă în diferite poveşti pe care fiecare cultură le-a creat ca să explice fenomenul morţii. Acesta a povestit un experiment: s-au luat două grupuri de agnostici (care nu cred în nicio religie), unui grup i s-a spus că va muri, iar celuilalt nu i s-a spus asta. Apoi au fost întrebaţi, din nou, în ce cred. Concluzia? Cei cărora li s-a spus că vor muri s-au apropiat de Dumnezeu/Iisus/Allah, deşi înainte nu credeau în existenţa unei divinităţi. „Dacă îi spui unui om ceva, el va crede deşi nu e adevărat. Acest sistem se numeşte BIAS (n. r. s-ar traduce prin prejudecăţi, erori sistematice în ştiinţă) şi poate fi aplicat în orice domeniu“, explică cercetătorul.
Potrivit acestuia, felul în care ne dezvoltăm viziunile despre viaţă ţine de modul în care vedem lumea şi locul nostru în ea. Iar mijlocul prin care explicăm diverse lucruri e cel al poveştilor. Prin ele gestionăm „teroarea morţii“. Poveştile despre moarte apar în fiecare cultură, la fiecare popor, în diverse forme şi credinţe. Au mii de manifestări pe glob.
„Cred că sunt patru forme prin aceste poveşti despre imortalitate le iau, poveşti care se repetă de-a lungul istoriei, în mai multe culturi“, consideră filosoful.
4 poveşti despre nemurire
Prima se referă la ceea ce strămoşii noştri numeau elixirul vieţii sau fântâna tinereţii – denumirile diferă în funcţie de legendele şi poveştile locului. Astfel de istorisiri se găsesc în trecut la egipteni, babilonieni, indieni, la vechii alchimiştii europeni. „Şi azi există această credinţă doar că e spusă prin limbajul ştiinţei. Să căutăm elixirul vieţii e o strategie proastă. Toţi care au făcut asta au un singur lucru în comun: sunt morţi. Însă poate ştiinţa să ne salveze de moarte?“, se întreabă Stephen Cave.
Un plan de rezervă ar fi a doua poveste: Învierea, adică să trecem prin experienţa ridicării din morţi, ca Iisus. Această idee apare la creştini, evrei şi musulmani. Însă dacă pentru unii, învierea nu e decât o poveste cu zombi, soluţia pentru alţii ar fi criogenia, adică varianta oferită de ştiinţă.
Sufletul călător. Aceasta ar fi a treia poveste despre nemurire. „Să lăsăm trupul deoparte şi să trăim doar cu sufletul. Majoritatea oamenilor (n.r. de pe planetă) cred că au un suflet“, completează Stephen Cave.
Moştenirea. Să trăieşti prin ecoul pe care-l laşi în lume. În miturile greceşti se povesteşte cum Ahile a luptat la Troia ca să-şi câştige nemurirea. „Azi, în lumea digitală, e uşor de atins. Nu e nevoie să fii un mare războinic ca Ahile sau un mare rege, un erou. Nu ai nevoie să pleci în lume şi să te lupţi, ci doar să ai conexiune la internet şi o pisică haioasă“, îşi explică ideea filosoful american. Potrivit acestuia, scepticii au negat că moştenirea pe care o lăsăm fiecare dintre noi în urmă ar fi nemuritoare.
Când personajelor nu le e frică de ultima pagină
„Ar fi bine să fim sceptici la oricare versiune a fiecăreia dintre cele patru poveşti despre nemurire. Faptul că unii cred într-un Dumnezeu atotputernic şi că acesta îi va învia, iar alţii cred într-un om de ştiinţă atoateştiutor arată că niciunul dintre aceştia nu cred fiindcă au dovezi, ci fiindcă aşa au fost programaţi prin BIAS, pentru că le e frică de moarte“, consideră filosoful.
Acesta se întreabă dacă suntem blestemaţi să ne trăim viaţa într-un mod plin de frică, de negare neputând scăpa de prejudecăţi (sistemul BIAS). A găsit răspunsuri la doi filosofi: Epicur – care zice că putem scăpa de acest sistem BIAS şi că frica de moarte e naturală, dar nu iraţională; „Moartea nu e nimic pentru noi pentru că atunci când suntem aici, moartea nu e, iar când moartea e aici, noi am plecat“; şi Wittgenstein – pentru care „moartea nu e un eveniment în viaţă: nu trăim pentru experienţa morţii“.
Filosoful american a ajuns la concluzia că ajută să ne privim viaţa ca pe o carte, una cu coperţi trainice, cu un început şi un sfârşit, iar între coperţi cu pagini pline de călătorii cu peisaje superbe şi aventuri fantastice.
„Deşi o carte e limitată de un sfârşit, personajelor din ea nu le e frică de ultima pagină. Şi la fel ar trebui să facem şi noi. Nu are sens pentru noi să ne temem pentru ce este în afara coperţilor. Nu trebuie să ne facem griji cât de lungă e cartea sau că ar fi o comedie sau o dramă. Singurul lucru care contează e ca noi să facem să fie o poveste bună“, încheie Stephen Cave.
Mai puteţi citi:
„Cu toţii avem nevoie de un motiv ca să ne trezim“, spune medicul BJ Miller de la Spitalul Zen din San Francisco, specialist în îngrijiri paleative. Şi-a dat seama cât de importantă e viaţa abia în urma unui accident în care s-a curentat şi care l-a lăsat fără picioare de la genunchi în jos şi fără mâna stângă de la cot în jos.
Ce-i face pe oamenii fericiţi? Aduc banii fericirea? Mulţi oameni cred că nu, dar câţi dintre noi nu se gândesc cum să-şi sporească veniturile? Un studiu făcut de un profesor de administrarea afacerilor şi marketing la Harvard arată un aspect la care puţini s-au gândit.
Directorul studiului Harvard al Dezvoltării Adulţilor, psihiatrul şi profesorul Robert Waldinger, a vorbit la o conferinţă TEDx din noiembrie 2015, în SUA, despre ce ne menţine fericiţi şi sănătoşi pe măsură ce îmbătrânim. Banii şi faima, veţi spune, însă studiul american, desfăşurat pe aproape opt decenii şi care implică 724 de bărbaţi, arată cu totul altceva.