FOTO Viaţă de film. Un copil-soldat din Liberia îşi spune povestea la Cluj: „M-au obligat să-mi ucid cel mai bun prieten“

Charles Wratto este un student african la Cluj care, la cei 31 de ani, are o poveste de viaţă şocantă asemeni unui thriller: bătut şi drogat de rebelii din Liberia ca să ucidă şi obligat să-şi omoare cel mai bun prieten ca să rămână în viaţă.

„Războiul continuă în suflet“, spune Charles Wratto, un liberian a cărui viaţă pare desprinsă dintr-un film. Are 31 de ani, face un master la Cluj despre cum să gestionezi o criză sau un conflict, iar recent le-a povestit colegilor lor de la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării o altă faţă a războaielor civile care au măcinat Africa, pe care europenii nu o ştiu.

Calm, serios, sigur pe el, cu microfonul în mâini, Charles Wratto, le-a mărturisit, emoţionat în anumite momente, cum a fost viaţa sa de copil-soldat, ce este un copil-soldat, cum a fost nevoit să-şi ucidă cel mai bun prieten şi cum nu îi poate uita expresia de pe chip, dar şi multe alte întâmplări care te fac să te întrebi până unde poate merge răutatea omului în vreme de război.

Cicatricile sunt adânci, deşi timpul le-a umbrit, dar sunt acolo, ascunse în suflet.

„Călătoria este departe“

Nyanthen, „The journey is far“, este numele african al lui Charles Wratto. Şi i se potriveşte. Până acum a avut o călătorie lungă, viaţa l-a purtat prin locuri unde puţini au tăria de a se ridica şi de a merge înainte.

Spune că a avut o copilărie foarte grea. La 10 ani, când un copil din România ştie deja ce sunt acelea litere şi nu îi sunt străine adunare aşi scăderea, Charles a pus prima dată mâna pe o armă.

Povesteşte că în satul natal nu aveau apă şi că rebelii ucideau tot. Vorbim de primul război civil din Liberia, adică de perioada 1989-1996. 

„Rebelii mi-au bătut atât de rău familia încât tata abia şi-a putut mişca gâtul după două luni. Mi-am dorit atunci să mă fac soldat ca nimeni să nu se mai atingă de familia mea“, spune Charles.

Atunci nu ştia ce înseamnă si fi soldat şi ce „lovituri“ îi rezervă viaţa.

Jocul de-a moartea

La 15 ani era soldat. Unul cu chip de copil care avea să vadă atrocităţile războiului. Zice că rebelii furau, ucideau şi distrugeau. Totul fără noimă de parcă ar fi un vis urât care se tot repeta.

„Ţi se spunea să-ţi omori tatăl, mama, să-ţi violezi sora pentru că dacă poţi face toate astea, atunci poţi face rău. Aveai de ales între a fi soldat sau a muri. Am văzut cum unii soldaţi omorau copii cu o cruzime nemaiîntâlnită,  le scoateau inima şi o mâncau.

Am văzut soldaţi (n.r. rebeli) care îi spuneau unei femei însărcinate în lumea a şaptea sau a opta că nu vor să îi facă rău, ci doar să vadă dacă e băiat sau fată copilul pe care îl poartă în pântece. I-au despicat burta...“, povesteşte marcat Charles Wratto.

Copii-soldaţi erau drogaţi ca să execute maşinal ordinele. A ucide pentru ei devenise parte din normal.
Rebelii nu îi lăsau să doarmă, li se spunea că nu este timp pentru asta. Ajunseseră să bea apă din toaletă. Îi obligau să bea sânge de om. Însă cea mai şocantă amintire a lui Charles este ultima întâlnire cu cel mai bun prieten al său.

„Cel mai important lucru pe care îl ai e viaţa ta“

Unul dintre generalii rebelilor l-a prins într-o zi pe prietenul său cel mai bun. Acesta l-a recunoscut pe Charles şi l-a rugat să-l îmbuneze pe general, să îi spună că îl cunoşte. Văzând astea, generalul i-a ordonat lui Charles Wratto să-şi ucidă prietenul. Să îi dea foc.

Oricât a încercat Charles să-l ajute, generalul mi-a zis: ori el, ori tu. „Dacă vrei să rămâi în viaţă trebuie să-l omori...“, mărturiseşte liberianul.

Aminitirea respectivă, pe care a avut curajul să o spună cu voce tare, îl bântuie.

„Câteodată, aici, la Cluj, îmi vine să mă uit sub pat şi mă aştept să fie cineva acolo care să mă omoare. Deşi războiul s-a terminat, el a rămas în suflet“, mai spune masterandul african.

De puţin timp a reuşit să vorbească calm despre războiul pe care l-a marcat. Povesteşte că prima dată când doar s-a gândit la ideea de a împărtăşi cuiva amintirile sale a intrat în comă. Şocul a fost atât de mare încât a rămas jumătate de an în comă. „Medicii credeau că am vreo tunoare pe creier“, adaugă studentul.

Şi-a revenit, cât de bine doar el ştie, iar acum face un master în managementul crizei şi conflictelor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării (FSPAC) din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Acest master face parte dintr-un program internaţional numit Managementul Crizelor şi Conflictelor al FSPAC, în cadrul unui proiect „Conflict Observer“ derulat de Centrul pentru Studiul Conflictelor.

Din Liberia la Cluj. O altă călătorie departe

Nu şi-a văzut părinţii biologici din 2001, de când a plecat din Liberia în alte ţări africane unde a încercat să-şi găsească un rost. A studiat Relaţii Internaţionale la Universitatea din Nigeria între 2005 şi 2009. În 2011 le-a vorbit copiilor americani din ciclul primar, dar şi liceenilor despre tragica sa experienţă.

Tot în 2011 a început masterul la Cluj-Napoca, oraş care îi place pentru a întâlnit oameni deschişi, politicoşi.
Deşi e doar din toamna lui 2011 în România, Charles spune că e fan CFR Cluj şi că oamenii din Cluj sunt mai deschişi şi săritori decât cei din Bucureşti.

„Cunosc echipele din Cluj, CFR şi U Cluj. Am auzit şi de Steaua Bucureşti. În timpul liber merg la meciuri. Îmi place CFR, e o echipă care joacă bine şi îmi place că promovează sportivi din Africa“, afirmă masterandul.

Zice că a ales România nu ca să fie departe de trecut, de durerea din suflet, ci pentru că în Liberia nu se studiază managementul crizei şi conflictelor. Se gândeşte să pună în practică aceste informaţii ca să-i ajute pe cei de acolo.
„Clujul e unul dintre „giganţii“ universitari din Europa“, crede africanul.

Când a găsit prima dată pe internet UBB şi a văzut cuvântul Babeş fără diacritice s-a gândit la „babes“... Însă informaţiile găsite pe mai multe pagini de Internet l-au lămurit întocmai.

Îşi scrie memoriile

După ce îşi termină studiile, în vara aceasta, vrea să se întoarcă Liberia şi să înfiinţeze o fundaţie în cadrul căreia să funcţioneze o şcoală pentru copii.

„Vreau să ajut copiii care nu au o casă, acei copii-soldaţi care după ce s-a terminat războiul au fost respinşi de familie şi comunitate şi au fost nevoiţi să doarmă în cimitire. Ştiu ce înseamnă să fi copil-soldat, ştiu prin ce au trecut, de aceea vrea să îi ajut. Vreau să dau înapoi societăţii ce i-am luat“, afirmă Nyanthen.

Despre asta scrie şi în memoriile sale, pagini întregi care vor lua forma unei cărţi cu titlul „Broken Calabash“, un titlul sugestiv întrucât „calabash“ este un simbol al unităţii.

Când a început să scrie nu s-a gândit să scoată o carte. Credea că, la cât are de povestit, îi va lua o viaţă până o va termina. Un prieten i-a dat ideea, mai ale că vrea ca lumea să ştie cu adevărat ce s-a întâmplat în Liberia, în vremuri de război civil.

„Îmi doresc ca memoriile mele să îi facă pe acei copii care vor să devină soldaţi să se mai gândească încă o dată înainte să devină soldaţi“, încheie Charles Wratto sau, pe numele său african, „The journey is far“, uitându-se optimist la copii care se plimbă cu părinţii în jurul statuii lui Matia Corvin, din Cluj.

Mai multe imagini cu Charles Wratto şi noutăţi despre conferinţele pe care le ţine, pe pagina sa de Facebook.