De ce se trage clopotul în bisericile ortodoxe. Tainele unui obiect de cult care cheamă viii, plânge morţii şi împrăştie viforele, dracii şi trăsnetele
0Trasul clopotelor este o practică străveche a Bisericii Ortodoxe, fiind folosită atât pentru a anunţa bucuria şi rugăciunea, cât şi necazul şi primejdia.
După tradiţie, inventatorul clopotului, cel care le-a introdus ca obiecte de cult în Biserică, este considerat Paulin de Nola din Campania (353-431), la sfârşitul secolului al IV-lea, de unde se trage şi denumirea apuseană de „campane“ dată clopotelor.
Conform crestinortodox.ro, Paulin de Nola ar fi văzut într-un vis un câmp de flori de unde venea un sunet plăcut. Când s-a trezit, acesta a ordonat turnarea în topitorie a unor clopote, cu formă de cupă de floare (narcisă). În nicio opera de-a sa nu sunt menţionate însă clopotele. Prima dată, acestea apar în secolul al VII-lea, când Papa Savinian reuşeşte să dea importanţă clopotului, în viaţa de cult.
Momente importante din viaţa Bisericii
Alături de toacă, în viaţa Bisericii, clopotele se trag atunci când încep slujbele sau marchează momente importante din cadrul lor.
Părintele Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai României, aminteşte creştinilor rostul uitat al clopotelor:
Trebuie să aducem la cunostinţa oamenilor învăţătura creştină. N-a auzit nimeni bătaia clopotelor? Clopotele nu bat niciodată pentru amuzament. Ci bat pentru ceva de natură sufletească, ceva care ne atrage atenţia: Cheamă viii, plâng morţii, împrăştie viforele! Împrăştie dracii şi trăsnetele.
Inscripţiile întâlnite pe vechile clopote creştine reamintesc rostul lor ocrotitor, de mântuire şi vestire, adeverind cuvintele Scripturii, care zic: „În tot pământul a iesit vestirea lor.“ Misiunea acestora se rezumă în cuvintele întâlnite adeseori pe exteriorul lor:
«Pe vii îi chem, pe morţi îi plâng, fulgerele frâng». Pe ele se mai întâlnesc însă şi alte cuvinte, precum: «Laud pe Dumnezeu cel adevărat, chem mulţimea, adun clerul. Îi plâng pe morţi, alung fulgerele, înfrumuseţez sărbătorile». Clopotele sunt adesea decorate cu motive vegetale, geometrice, scene şi inscripţii, explică Teodor Danalache.
Muzica produsă de clopote este înălţătoare şi, totodată, prezintă un criteriu al armoniei universale. Clinchetul clopotelor sau al clopoţeilor are însă pretutindeni putere de purificare; alungă duhurile rele sau măcar avertizează de apropierea acestora.
Astfel, clopotul devine simbolul chemării divine, supunerii faţă de cuvântul lui Dumnezeu, o comunicare între cer şi pământ. Tragerea clopotelor face pe om să iasă din rânduiala cotidiană, într-o realitate mai presus de aceea care cade sub simţuri.
„Busola“ celor rătăciţi
Clopotele se bat la diverse momente din timpul unei zile liturgice, fie în combinaţie cu toaca şi, de regulă, după baterea acesteia, fie singure. Bătutul clopotelor se face, ca şi toaca, la începutul slujbelor importante şi la unele momente de seama din cadrul acestora, la slujba de seară, la miezul nopţii, de dimineaţă, la începutul Sfintei Liturghii.
Clopotele se mai folosec şi atunci când moare cineva, atunci sună prelung şi rar; în caz de incendii, războaie sau revoluţii ori alte evenimente deosebite, calamităţi, inundaţii, grindină, cand ele bat precipitat şi alarmant. Se crede că diavolul stârneşte furtuni pe care clopotele le pot împrăştia. În vechime, creştinii trăgeau clopotele imediat cum auzeau tunete. De asemenea îi orienta pe cei rătăciţi pe vremea rea sau alunga animale şi păsări de pradă.
În trecut, anunţau războiul
Clopotele au fost folosite în trecut pentru a anunţa război, incendii, ciumă sau pentru a anunţa victorii sau pace. Încă de la începutul Epocii Bronzului, toate oraşele şi satele din China aveau câte un turn ce adăpostea un clopot destinat anunţării orei. De asemenea, acest clopot suna şi la apariţia unui incendiu sau a unor calamităţi naturale. În zona acestora s-a păstrat încă zicala următoare: „Dacă spui templu, spui clopot. Fără clopot nu există templu.“ Prin urmare, clopotele nu sunt creaţii originale ale creştinismului, însă au fost preluate şi încărcate cu un bogat sens duhovnicesc de către acesta.
Fabricate dintr-un aliaj special şi sfinţite
Clopotele se toarnă dintr-un aliaj special, în care predomină alama, care-i determină şi sonoritatea. Se foloseste un bronz special care conţine staniu, nichel, argint şi cupru. Puritatea aliajului este o condiţie indispensabilă pentru a obţine un clopot de calitate. Prezenţa impurităţilor are o mare incidenţă asupra timbrului şi sonorităţii clopotelor.
La Patriarhia Română, clopotele se turnau la Mănăstirea Plumbuita din Bucureşti. Cel mai vechi clopot din România datează din secolul al XIV-lea, provenind de la Mănăstirea Cotmeana, judeţul Argeş.
Pentru adăpostirea clopotelor s-au zidit clopotniţele ortodoxe sau „campanilele“ apusene. Acestea sunt construcţii în formă de turn, fie separate de biserică, fie într-unul dintre turnurile sau turlele bisericii.
Fiind socotit un obiect de cult foarte important, clopotul se sfinţeşte ori se stropeşte cu apă sfinţită, după o rânduiala specială. Se tămâiază în patru părţi pentru alungarea demonilor, apoi se zic rugăciunile pentru sfinţire şi ocrotire. În rugăciunile din „Canon pentru binecuvântarea clopotelor“, găsim scris: „Toţi cei care pot auzi glasul lor în zi şi in noapte, să se împărtăşească de sfinţenia sfinţilor.“
Vă recomandăm şi: