Epidemia care a lovit Armata Română în cel de-al doilea război balcanic, descrisă de soldaţi. Murea unul din cinci bolnavi

Istoria este plină de episoade în care lumea s-a confruntat cu inamici mai cruzi decât războaiele. Maladii necruţătoare precum poliomielita, ciuma, tifosul, holera sau gripă spaniolă au marcat omenirea. Nici strămoşii noştri nu au fost ocoliţi de valurile de epidemii. În Războiul Balcanic din 1913, armata română n-a fost decimată de gloanţe, ci de holeră.

Holera este o boală infecţioasă bacteriană care afectează în mod deosebit intestinul subţire. Se manifestă prin tulburări digestive ca o diaree gravă, vomitări excesive, care duc la o deshidratare rapidă a bolnavului, prin pierdere de substanţe minerale.

Cum a început cel de-al Doilea Război Balcanic

Ordinul direct al ţarului Ferdinand al Bulgariei de a porni un atac devastator asupra sârbilor a fost scânteia care a aprins cel de-al Doilea Război Balcanic. Politicienii români au văzut în conflictul de la sud de Dunăre o oportunitate de a anexa Cadrilaterul şi de a reface echilibrul de forţe în Balcani.

Prim-ministrul Titu Maiorescu a supus regelui Carol I, pe 3 iulie 1913, decretul de mobilizare a armatei române, acţiune care a început în noaptea de 5 spre 6 iulie 1913.

Potrivit istoricului american Richard C. Hall, specialist în istoria Balcanilor, România a a declarat război Bulgariei la 10 iulie 1913. 

Regatul României a suferit uriaşe pierderi în scurta campanie întreprinsă la sud de Dunăre

Peste 80.000 de oameni din Corpul 5 de armată, sub comanda generalului Ioan Culcer, au intrat în Bulgaria, ocupând repede frontul cuprins între Turtucaia şi Balcic, fără să întâmpine rezistenţă din partea bulgarilor. 

”În timpul invaziei, Forţele Aeriene Române au executat zboruri de recunoaştere foto şi propagandă prin aruncarea de manifeste. Sofia a devenit astfel prima capitală a lumii survolată de aviaţia inamică”, scrie Richard C. Hall, profesor de istorie la Universitatea de stat din Minesotta, în cartea ”The Balkan Wars 1912-1913: Prelude to the First World War”.

În timp ce trupele româneşti invadau nordul Bulgariei şi se apropiau de capitala Sofia, Bulgaria a cerut armistiţiu. Prin tratatul de la Bucureşti, statul vecin a fost forţat să renunţe la o bună parte din teritoriile obţinute după primul război balcanic către Serbia, Grecia, România şi Imperiul Otoman. 

Incursiunea la sud de graniţa ţării a durat 18 zile, perioadă în care militarii români nu au tras nici măcar un glonţ spre inamici.  Au existat însă numeroase decese în rândul tuturor armatelor aflate pe acest teritoriu din cauza unei epidemii de holeră care s-a abătut peste Balcani. 

Aproximativ 15.000 de militari români s-au îmbolnăvit, dintre aceştia decedând cam o cincime. Un număr de peste 2.700 de soldaţi români apar pe lista morţilor în cel de-al Doilea Război Balcanic, întocmită de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor, mai mulţi decât în Războiul de Independenţă de la 1877, unde au murit 2.113 militari.

Măsurile de carantină nu au fost respectate de comandanţii militari, holera fiind adusă la nord de Dunăre, continuând să facă victime şi după cel de-al Doilea Război Mondial. În 1981 mai erau înregistrate 766 de cazuri, iar în 1984, patru cazuri de îmbolnăviri, urmate de alte opt cazuri în 1991.

Holera, principalul inamic al militarilor români

Ravagiile făcute de epidemia de holeră au fost surprinse în jurnalele de front ale militarilor participanţi la campania din Bulgaria. În cartea sa, ”Consemnări publicistice”, scriitorul Viorel Frâncu prezintă relatări ale unor oşteni buzoieni, participanţi la campania de la sud de Dunăre.

”Deşi medicul regimentului, col. dr. Nanu Pârlogea, utilizează toate metodele de prevenire a îmbolnăvirilor, inclusiv pompe de extracţia apei, la 31 iulie, cad loviţi de holeră caporalul Clementi Anisinof şi soldatul Dumitru Băjenaru, apoi alţi doi militari - sold. Alexandru Dumitru şi Andrei Ioniţă”, scria C. Sătcoeanu în jurnalul său. (Constantin Sătcoeanu şi Dumitru Serbescu Lopătari, ”Regimentul 7 Artilerie - cincizeci de ani de viaţă. Însemnări, fapte şi povestiri trăite”).

”În ziua de 10 august artileriştii buzoieni au trecut Dunărea pe podul ce lega Nicopole de Turnu Măgurele. În drumul spre Slatina, de unde urma să se îmbarce în tren, la 12 august, plecând de la Vispeşti, la 40 km de destinaţie, un alt militar - sold. Ioan Ileana, din bateria I - cade victimă holerei. În cele din urmă, la 18 august, militarii buzoieni debarcă în staţia Ulmeni, unde vor rămâne în carantină până vineri 23 august 1913, când se intră în cazarma regimentului din oraşul Buzău, unde cetăţenii oraşului îi primesc cu flori”. (N. Burghele, ”Amintiri din timpul războiului româno-bulgar”).

”La 14 august, din portul Brăila militarii sunt îmbarcaţi în vagoane urmând să ajungă la Buzău în aceeaşi zi. <<La Buzău se luase măsuri de a ne primi cu mare alai, la iniţiativa domnului inginer Scutaru. 22 de maşini din Depou aveau să anunţe intrarea noastră în oraş prin semnalele lor ascuţite. Populaţia civilă din oraş a fost anunţată de a veni să ne primească; mare deziluzie - consemnează memorialistul - , căci totul a rămas jos, pentru că un ordin superior ne opreşte în gara Tăbărăşti pentru a face carantina aici>>. În continuare se înregistrează noi cazuri de holeră, cei loviţi de epidemie fiind internaţi în spitalul Gârlaşi. În ultima zi de stat în carantină, militarii strâng bani pentru familiile celor răpuşi de holeră”, nota plutonierul major Gheorghe Anghel în jurnalul său de front. (”Consemnări publicistice”, autor Viorel Frâncu)

Armata română, acuzată că a răspândit holera

După terminarea războiului, în toamna anului 1913, directorul Serviciului Sanitar din Bulgaria, doctorul Russeff, publica un raport despre epidemia de holeră, document dezbătut în presa bulgară şi care conţinea unele învinuiri grave la adresa armatei române. 

Potrivit documentului, românii nu ar fi făcut mai nimic pentru a împiedica extinderea holerei către populaţia civilă ci, dimpotrivă, s-ar fi străduit să extindă flagelul cât mai mult, prin contaminarea directă sau indirectă.

Ziarul "Volia", din 14 noiembrie 1913, publica primul o parte din constatările doctorului Russeff care indicau că epidemia de holeră, ce contaminase trei sferturi din teritoriul Bulgariei, era urmarea neglijenţelor comise de armata română. 

În cele patru judeţe ocupate de români, Vraţa, Plevna, Vidin, Târnovo, cu o populaţie de 1.372.894 locuitori, existau aproape 14. 000 de bolnavi, cu 6.700 de cazuri mortale, adică un procent de 48,5%. 

În toate celelalte judeţe, precum Burgas, Varna, Kiustendil, Rusciuk, Sofia, Filipopol, cu o populaţie mult mai numeroasă şi condiţii la fel de improprii traiului, holera nu cunoscuse proporţii similare celor din judeţele unde fuseseră încartiruiţi românii, potrivit argumentaţiei doctorului Russeff. 

Conform raportului întocmit de acesta, armata română era responsabilă de extinderea epidemiei, datorită condiţiilor neigienice şi murdăriei în care trăiau soldaţii şi ofiţerii.