VIDEO 20 de dansatori surzi au uimit lumea cu show-rile lor. Povestea micuţei chinezoaice care la doi ani îşi pierde auzul din cauza unei injecţii

„Bodhisattva cu 1000 de mâini” este cel mai cunoscut moment al artiştilor de la China Disabled People’s Performing Art Troupe (CDPPAT). Dansul celor o mie de mâini este o alegorie, o explicaţie artistică ale celor 1.000 de ipostaze ale minţii. Evenimentul are loc la 15 iunie, la Sala Palatului din Bucureşti.

Realizat de coregrafa Tai Lihua şi cu 20 de dansatori cu deficienţe de auz, spectaculosul dans pe care îl veţi vedea în „My Dream” nu este orice dans oriental, ci explică iniţiatic, în accepţiunea budistă, cele 1.000 de ipostaze ale minţii.

Realizarea acestui spectacol pentru artiştii cu dizabilităţi a fost mai complexă decât pentru o trupă obişnuită. Deşi nu aud muzica, sunt coordonaţi de către un coregraf pe care-l urmează cu privirea.

Tai Lihua s-a născut în oraşul Yichang, în provincia Hubei în anul 1976. Când era mică şi-a pierdut auzul din cauza unei injecţii cu streptomicină.

„Din nefericire mi-am pierdut auzul la vârsta de doi ani din cauza unei injecţii de streptomicină pe care doctorii mi-au făcut-o când aveam febră. De atunci trăiesc într-o lume tăcută. Dar nu era conştientă de condiţia mea. Până la 5 ani, când copii de la gradiniţă făceau cu rândul la baba-oarba şi distingeau diferite sunete. Atunci am realizat că era diferită. Am fost tristă şi am plâns. La vârsta de 7 ani am fost trimisă la o şcoală de surdo-muţi. În ora de ritm (muzică) profesorul bătea cu piciorul în podea pentru a trimite vibraţia către noi, exact cum fac elefanţii când se aşează. Vibraţiile ritmice le simţeam din cap până în picoare. Dintr-o dată am simţit o bucurie nemaipomenită, pe care nu am mai simţit-o înainte. M-am întins pe jos pentru a abosrbi minuantul sunet, atât eram de emoţionată. De atunci m-a fascinat dansul, o artă inseparabilă de muzică. Am aflat că muzica poate face vizibile metodele prin care îmi pot exprima lumea lăuntrică. Cât îmi doream o pereche de pantofi de dans...”, mărturiseşte Tai. 

„Mama a trebuit să renunţe la slujbă pentru a mă duce la controale medicale de specialitate. Familia mea de patru persoane depindea numai de salariul tatălui. Aşa săraci cum eram, tata mi-a împlinit dorinţa şi de ziua mea mi-a cumpărat o pereche de pantofi de dans. Am ţinut cu atâta grijă pantofii aceia albi, de frică să nu se murdărească, aşa că dansam în pat cu ei, plângând de bucurie”, îşi aminteşte . Performanţa ei nu a fost atinsă fără sacrificii. Tai  îşi aminteşte de vânătăile şi rănile pe care le-a căpătat în timpul repetiţiilor în sala de dans.
„Nu conta cât de obosită eram de la şcoală, pentru că în fiecare zi repetam. Dansam atât de mult încât aveam vânătăi. Ca să nu o supăr pe mama, purtam mereu pantaloni, chiar şi vara, pentru a le acoperi. Într-o zi le-a văzut şi m-a îmbrăţişat plângând”, povesteşte dansatoarea.

A absolvit facultatea cu merite extraordinare

Cu toate astea, micuţa chinezoaică a fost admisă la Institutul de Arte Frumoase din Hunei unde a studiat design interior. „Din cauza deficienţei mele stăteam în primul rând şi mă uitam la gura profesoarei în timp ce vorbea şi scria. După cursuri, împrumutam notiţele de la colegi pentru a le copia. Patru ani de facultate au trecut aşa repede şi am absolvit cu merite extraordinare diploma de licenţă”, mai spune Tai.

Însă, tânăra nu a renunţat la visul ei, dansul. „Am devenit dansatoare în cadrul trupei de reprezentaţii artistice a persoanelor cu dizabilităţi din China la vârsta de 15 ani. În timpul şcolii, chiar am reuşit să merg şi în turneu cu trupa”, spune ea.

Cu toate că mulţi oameni optează pentru o viaţă lungă şi confortabilă în străinătate, Tai a preferat să rămână în patria ei şi să-şi continue pasiunea pentru dans. „Numai aici, în ţara mea, aş putea îndeplini sensul vieţii. În 2002, m-am căsătorit cu Chun Li, un inginer de calculatoare şi suntem o familie fericită. El mă sprijină în cariera mea de dans”, declară ea fericită.

Amintirea unor spectacole pe mari scene ale lumii

Artsita îşi aminteşte de marele eveniment de la „World Arts Festival”, care a avut loc la Scala din Italia, în octombrie 1992: „Toţi artiştii prezenţi erau dansatori şi muzicieni premiaţi în întreaga lume, dar noi am fost prezentaţi ca „Mesageri ai frumuseţii şi Umanităţii”.

A urmat un spectacol la celebra Carnegie Hall din New York. Atunci, a fost singurul artist chinez care performa în vestita sală „dansul păunului” şi timp de 20 de ani a făcut turul lumii pentru a dansa.

„Eu sunt surdă şi sufăr din cauza lipsei de auz, dar mă simt norocoasă. Există sute şi mii de artişti în ţara noastră. Artiştii cu dizabilităţi au fost privilegiaţi şi au putut efectua spectacole în teatre celebre în mai mult de 60 de ţări de pe cinci continente. Adevărul, onestitatea şi virtutea au făcut posibil acest lucru pentru noi, şi mulţi oameni ne-au ajutat în realizarea visului nostru”, încheie Tai.