Mineriada din iunie 1990: doar începutul stigmatizării României în presa internaţională
0Imaginea minerilor care făceau legea cu bâtele în Piaţa Universităţii din Bucureşti, la doar câteva luni după Revoluţie, a şocat o lume întreagă. Pentru imaginea României, acesta a reprezentat doar primul episod dintr-o lungă serie de stigmate politice cu care a fost asociată în presa internaţională.
Momentele de glorie ale României post-decembriste în presa internaţională au fost puţine şi s-au terminat la fel de brusc cum au început. Dacă la sfârşitul anului 1989, jurnaliştii străini salutau Revoluţia şi eliberarea românilor de sub jugul comunist, la doar câteva luni după, apăreau şi primele motive de critică.
Deşi Ceauşescu era mort, democraţia era încă departe, iar tehnicile comuniste care persistau, anunţul înflăcărat al Proclamaţiei de la Timişoara din 11 martie sau conflictul interetnic de la Târgu Mureş, nu făceau decât să le confirme vesticilor acest lucru. José-Alain Fralon scria, derutat, pe prima pagină a cotidianului „Le Monde“, sub titlul „Noi manifestaţii la Bucureşti. Preşedintele Iliescu refuză dialogul cu Opoziţia": „Patru luni după fuga lui Ceauşescu şi trei săptămâni înainte de alegerile generale, fixate pe 20 mai, România părea să alerge după Revoluţie. Călătoria la Bucureşti, din 27 aprilie, a ilustrat, încă o dată, ambiguitatea care domneşte în ţară".
Printre primele episoade negative comentate de jurnaliştii străini au fost evenimentele de la Târgu Mureş, din martie 1990. Atunci, românul Mihăilă Cofariu a fost bătut de un grup de maghiari, rămânând cu dizabilităţi neurologice, însă, în presa străină, episodul a fost prezentat ca unul în care un maghiar a fost bătut de români.
Dar cel mai important moment, cel care le şi aduce românilor stigmatul barbariei, a fost Mineriada din 13-15 iunie 1990. Atunci, Bucureştiul a devenit scena unui spectacol grotesc pentru lumea occidentală, în care zeci de mii de „golani“ erau bătuţi de oamenii veniţi de sub pământ la cererea lui Ion Iliescu. Reporteri din Madrid, Londra, Paris, Berlin, Los Angeles, Tokyo, Bruxelles, Belgrad, Viena sau New York au văzut că, la Bucureşti, democraţia este apărată cu secera, ciocanul şi bâtele minerilor furioşi.
Celestine Bohlen scria pentru The New York Times, sub titlul „Evoluţie în Europa; Minerii români invadează Bucureştiul“: „Răspunzând unui apel de urgenţă făcut de preşedintele Ion Iliescu, mii de mineri din nordul României au venit în Capitală cu bâte de lemn şi bastoane de cauciuc pentru a reprima cu cruzime protestele anti-Guvern.“ La o zi după terminarea Mineriadei, jurnaliştii americani de la Chicago Tribune concluzionau: „Robuştii mineri care au terorizat Bucureştiul pentru două zile au plecat vineri seară, lăsând în urmă noua democraţie a naţiunii făcută zdrenţe şi dubii serioase cu privire la cine conduce ţara.“
Sursa foto: vice.com
Stigmatele politice
Evenimentele din 1990 reprezintă începutul seriei de stigmate de natură politică pe care presa occidentală le va puncta incisiv şi constant în cele două decenii post-decembriste. Slăbiciunea politicului românesc s-a concretizat în paginile pulicaţiilor străine prin stigmatul democraţiei neînţelese sau al „democraţiei defecte“ în termenii Deutsche Welle, al corupţiei sau al hilarului clasei politice.
Pe această temă, un articol elaborat şi amplu a fost publicat în The New York Review of Books, în 2001, de Tony Judt. Materialul, intitulat „România la fundul grămezii“, vorbeşte în termeni peiorativi despre România ca fiind singura ţară ex-comunistă care nu a reuşit să-şi constituie o identitate democratică. În 2009, The New York Times încă vorbea de „eforturile României de a construi democraţia adevărată“ şi atrăgea atenţia asupra deziluziei românilor în privinţa clasei politice şi dezamăgirea profundă cu privirea la promisiunea democraţiei.
Nici figurile clasei conducătoare româneşti nu au ajutat la îmbunătăţirea imaginii politicului din România. Doar anul 2012 oferă multe episoade în acest sens: acuzaţia de plagiat al lui Victor Ponta, tentativa de sinucidere a lui Adrian Năstase, scandalul cu privire la conducerea Institutului Cultural Român sau suspendarea preşedintelui Traian Băsescu.
Teoria conspiraţiei sau logica inevitabilă a presei?
Profesorul Coman spune că există două tipuri de explicaţii pentru acest fenomen de stigmatizare. O primă abodarea este din perspectiva teoriei conspiraţiei, conform căreia denigrarea imaginii unei ţări este făcută din interese geo-politice. „În mod sigur există şi asemenea scopuri, lucrurile acestea nu sunt întâmplătoare, se investesc sume mari de bani pentru denigrarea anumitor ţări, inclusiv a României“, consideră Mihai Coman.
Pe de altă parte, stigmatizarea face parte şi din logica inevitabilă a presei, explică profesorul: „Există o logică a exagerărilor, inerentă funcţionării presei care, în goana după public, se tabloidizează. Stereotipurile negative au cea mai mare şansă de a se impune.“
Pe aceeaşi temă:
Secretele Mineriadei: „România barbară“, în presa occidentală