Mărturii din infernul Revoluţiei: I-a fost secţionată mâna în noaptea de 22 decembrie
0Cercetătorului Jean Constantinescu i-a fost secţionată mâna în data de 22 decembrie, într-o sală de la etajul IV din aripa stângă a clădirii, la două minute după ce a început să se tragă în faţa Palatului Regal. Locuia şi atunci pe strada Semilunei din cartierul Armenească, aproape de Piaţa Universităţii, şi se declară un fel de participant la Revoluţie.
Mai citiţi:
„Mi-aş fi dorit să operez cu patru mâini!”
Martori în infernul Revoluţiei: „Hai, tată, că ne omoară şi pe noi!”
Dosarele Revoluţiei: Jurnalul Magdei Bitay
Joi, 21 decembrie 1989, Jean Constantinescu, în vârstă de 44 de ani, se întorcea agale de la serviciu mai devreme decât de obicei, pe la ora 16.00. Lucra ca inginer în laboratorul de cercetări Sisteme Electroenergetice al Institutului de Cercetări şi Modernizări Energetice (Icemenerg). A apucat-o pe Bulevardul Ana Ipătescu, apoi pe Magheru. După ce a trecut de Sala Dalles, pe strada Batiştei, a văzut un prim grup de tineri, dar şi militari, adunaţi în Piaţa Universităţii. Era după mitingul lui Ceauşescu. „Erau extrem de frumoşi şi hotărâţi, şi invitau lumea să li se alăture. <<Veniţi alături de noi!>>,<<Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!>>, strigau ei. Mi se părea că locul meu nu-i printre ei, eram prea bătrân să mă alătur lor, am gândit atunci“.
Era mohorât, o acalmie generală învăluia mulţimea şi fericirea de pe chipurile acelor tineri te impresiona, povesteşte Jean Constantinescu. Ajunge acasă şi-i povesteşte soţiei ce a văzut în oraş. În oraş lumea se aproviziona. „Chiar de atunci cred că am cumpărat ceva mai multe alimente ca de obicei“, spune inginerul. Îmbrăcat sumar, ca de casă, şi-a pus un palton şi a ieşit să plimbe căţelul. „M-am aşezat pe peluza de la Teatrul Naţional şi-i priveam pe tineri. Am zăbovit ceva pentru că eram încântat de veselia lor. Fabricaseră tot felul de pancarte şi toată piaţa era la cheremul lor“, mărturiseşte martorul.
„Ăştia trag în tinereţea de acolo!“
În timpul relatării, Jean Constantinescu se uită pe geam către Bulevardul Carol şi face pauze lungi, parcă ar vrea să nu omită vreun detaliu. Are un chip senin şi reia povestea. „Am stat până la ora 21.30, când începuseră să ridice baricada. M-am dus acasă. Atunci nu mi-a trecut prin cap că se poate întâmpla ceva rău“. O ia pe Batiştei şi se îngrozeşte de forţele desfăşurate în stradă: microbuze cu gratii aliniate de-a lungul arterei şi sute de gardieni cu scuturi, până la intersecţia cu strada Tudor Arghezi. „Am văzut nişte soldăţime rea. Păreau gardieni de puşcărie, în uniforme lungi şi erau înţesaţi“, îşi aminteşte el. Şi-a făcut curaj şi a trecut ţantoş printre rânduri. Ajuns acasă, pe la ora 23.00, a auzit pârâiala de arme. De la fereastră se vedea o ploaie de trasoare, ca snopii de artificii. „Zic, nu e grav. După un sfert de oră încă se trăgea, dar nu se mai vedea cerul luminat. Un vuiet cumplit a umplut liniştea şi am ştiut că trag în tineri. Trăgeau în peste 50.000 de copii“. I-am spus soţiei: „Ăştia trag în tinereţea de acolo!“
A doua zi, dimineaţa, la ora 6.30, a plecat către serviciu. Pe Batiştei, în dreptul baricadei, erau patrule de militari din loc în loc, sânge peste tot, geamuri sparte. Se spăla pe jos. Jean Constantinescu ajunge la serviciu şi este forţat să nu mai iasă. „Ne-au încuiat pur şi simplu“, spune el. După ora 11.00 reuşeşte să evadeze şi aleargă la Televiziune să vadă ce se întâmplă. Aici, o mare de oameni urmărea transmisiunea în stradă. Obosit şi înfometat se întoarce acasă în jurul orei 14.00. Soţia îl anunţă că Ion Iliescu a făcut un apel către specialişti din mai multe domenii pentru a se întâlni la Comitetul Central (CC). „Dacă ştiam că n-o să mai mănânc cinci zile, poate mai mâncam ceva, dar m-am grăbit să ies“, se confesează.
„Atenţie, să nu beţi apă, e otrăvită!“
Clădirea CC-ului era o fortăreaţă. „Eu am numit-o No Man’s Land“. Uşile dinspre Teatrul Excelsior erau blocate, iar la fiecare stâlp din incintă era un tânăr cu kalaşnikov. Întrebat ce caută acolo, a spus că a venit la cererea lui Ion Iliescu. „După două ore de aşteptare, ne-am strâns mai multe persoane într-o sală de la etajul IV, în aripa dinspre Bibliotecă“, povesteşte el. Încearcă să-şi amintească cum era sala, face o pauză şi continuă. „Era o sală de şedinţe cu trei ferestre ce dădeau către piaţă Încăpeam acolo 50-60 de oameni“, descrie inginerul.
Jean Constantinescu se afla acolo în calitate de cercetător în domeniul energiei nucleare şi aştepta să i se dea de lucru. A întrebat în stânga şi dreapta pe cei de lângă el în ce calitate veniseră. „Toţi aveau figuri ciudate şi erau bine îmbrăcaţi. Niciunul nu mi-a spus ce specialitate avea“. Fiecare şi-a scris numele pe o listă de prezenţă. „Tare aş vrea să ştiu unde este acea listă“, se întreabă Constantinescu. Mai târziu au venit pe rând Corneliu Mănescu, Bârlădeanu, Emilian Dobrescu. Mi-am zis: „Dacă au venit grangurii ăştia, eu ce caut aici?“
Participanţii la întâlnire se uitau la televizor şi din când în când venea cineva şi anunţa: „Atenţie, să nu beţi apă, e otrăvită!“. Peste câteva minute, un altul striga: „Atenţie, sărim în aer!“. La un moment dat, se aude o pârâială puternică către încăperea unde se aflau „specialiştii“. „Cineva a stins lumina şi imediat, toţi cei 60 au ieşti buluc pe uşi. Am rămas singur în încăpere şi m-am dus la fereastră. Eram curios să văd cine trage. Jos era carnagiu. Zidurile erau groase şi ca să văd cine trage, trebuia să mă aplec. A treia rafală venită dinspre Palatul Regal m-a trântit jos. Un singur glonţ a trecut prin mână. Primul gând a fost că mor, că-i voi lăsa singuri pe copii.“, povesteşte trist omul.
„O caut de 20 de ani!“
Jean Constantinescu avea mâna stângă secţionată de un snop de gloanţe, la doi centimetri sub cot. S-a târât până la uşă şi a ieşti în hol. „Toţi se uitau la mine fără să se apropie. Dacă nu sărea în ajutorul meu o femeie, nu ştiu ce se alegea de mine. Am căutat-o timp de 20 de ani. Nu am găsit-o. Am doar o fotografie de când mă bandaja“, povesteşte Constantinescu.
A fost aruncat în subsol printre cadavre şi răniţi, cules mai târziu de salvatoarea lui şi transportat cu greu la spital. A leşinat de mai multe ori în acea noapte şi a fost uitat într-un scaun cu rotile până la 4.00 dimineaţa la Spitalul de Urgenţă. „Doctorul Pavel m-a găsit aproape mort în zorii zilei de 23 decembrie şi m-a operat imediat. Tot ce-mi amintesc din acele zile petrecute pe patul de spital este Lambada şi şuierul gloanţelor. Se auzeau în continuu. Şi acum îmi răsună în cap melodia“, îşi aminteşte cercetătorul.