Ce va fi după marea recesiune?

Cuvântul criză a devenit vedetă de tabloid. De Fukushima am uitat deja, războiul din Libia l-am pierdut undeva printre rânduri. Iar copiii morţi de foame din Somalia apar la rubrica diverse. 

Printre noianul de articole despre prăbuşirea lumii apare o ştire scurtă. Băncile americane au atins un record de lichidităţi. În seifuri sunt peste 1.000 de miliarde de dolari. O sumă de peste trei ori mai mare decât cea avută în 2008, înainte de dezastrul de la Lehman Brothers. În portofelele celor mulţi flutură vântul.

Problemele de macroeconomie mă depăşesc. Şi totuşi nu pot să nu văd că sunt bani. Numai că aceştia au fost strânşi acolo unde nu se poate face nimic cu ei. Europa se târâie, America se târâie. Lumea întreagă pare că se zbate ca un bolnav de cancer înainte de a-şi da ultima suflare.

Sistemul e depăşit. Capitalismul, aşa cum îl ştim noi, cel care a dat la o parte din glob cartiere de vile, televizoare, maşini şi viaţă bună, e în convulsii. Ne tremură carnea pe noi când stăm cu ochiii pironiţi în indicii bursieri. De ce? Pentru că pe baza lor am adunat toată bunăstarea. Dar bursa în sine e un joc de speculaţii. Cum poţi face milioane în câteva secunde păcălind pe altul. Un astfel de sistem era imposibil să nu se prăbuşească la un moment dat.

Banul e o bucată de hârtie. O invenţie a unor economişti geniali, necesară progresului. Singura unitate reală a vieţii este munca. O casă se construieşte cu muncă, nu doar cu bani. O ţară devine puternică prin capacitatea indivizilor de a clădi şi reclădi.

Când toate aceste construcţii firave ale economiei de piaţă au să se prăbuşească, singurul lucru ce ne va rămâne va fi munca. Şi atât timp cât vom mai avea bucata asta de pământ pe care o numim Terra, depinde doar de noi să evoluăm.