1 Mai, sărbătorit de bucureşteni înainte de a fi ziua muncii la pădure, cu friptură de miel, pelin şi lăutari

Prima zi a lunii mai a fost din vremuri vechi una specială pentru români. Astfel, aceasta era ziua în care natura, renăscută după iarnă, cunoştea total bucuria venirii primăverii, fiind prima zi a lunii florilor sau florar.

Ziua de 1 Mai poartă şi numele de Armindeni, după Sfântul Ieremia care este serbat atunci, după cum arată Lelia Zamani, în articolul „Odinioară, de 1 Mai în Bucureşti”, publicat în revista „Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie”. La românii din Bucovina, Moldova şi Muntenia, obiceiul era ca în această zi să frigă un miel şi să se ducă „în pădure într-o dumbravă, luncă, la vie sau în grădină unde este iarbă verde, a se pune acolo la umbra unui copac şi mâncând friptură de miel, a bea pelin, şi dacă nu este din acesta, atunci vin din celălalt punând în el pelin” (Simion Florea Marian – Sărbătorile la români). De la petrecere nu lipseau lăutarii „de le cântă şi astfel petrec apoi către seară, când se întorc în sat cântând şi bând, împodobindu-se pe la pălării cu flori ed liliac, dacă e înflorit şi cu pelin verde”. Dacă 1 Mai cădea miercurea sau vinerea, zile de post, petrecerea nu se mai putea ţine, din cauza restricţiei la carne. „Ciocoiaşii de la ţară” nu ţineau cont însă de aceste restricţii şi petreceau şi atunci.

Petrecerea dura o zi întreagă

Bucureştenii serbau şi ei această zi, printr-o ieşire în natură. Cu coşuri cu mâncare şi băutură, cei mai mulţi bucureşteni plecau la iarbă verde, unde petreceau întreaga zi, bucurându-se de primăvară. „La mare cinste de Armindeni era pelinul, atât planta verde, cât şi vinul de pelin. Apa de izvor, împreună cu vinul, cafeaua şi tot felul de bunătăţi aduse de acasă făceau parte din veselia obligatorie a sărbătorii”, scrie autoarea articolului.

Ieşirile la iarbă verde erau pregătite din timp de bucureşteni. Astfel, aceştia se grupau pe familii sau pe prietenii şi stabileau de dinainte unde să meargă de 1 Mai şi ce să aducă fiecare pentru petrecere. Cele mai bune locuri pentru aceste ieşiri erau considerate, pe lângă unele grădini cu birt unde se putea mânca şi bea bine, „pajiştile împădurite din Băneasa Herăstrăului şi Mogoşoaia, cele de pe apa Colentinei şi de la „Trei lulele” din Ciurel (de pe apa Dâmboviţei în sus) sau, mai aproapiate, cele din preajma fântânii Brâncovenesei de sub Cotroceni şi a lui Cantacuzino de sub Dealul Filaretului”.

Locurile preferate pentru petreceri

Astfel, locuitorii Capitalei mergeau în jurul oraşului. Unul dintre locurile frecventate era Băneasa. Acesta era preferat cândva de boieri pentru ziua de Armindeni. Ei veneau aici împreună cu familiile, dar şi cu slugile, care aduceau bucatele pregătite din timp şi îşi serveau stăpânii. Locotenent-colonelul Dimitrie Pappasoglu a descris petrecerea care avea loc de Armindeni la Băneasa, arătând că ofiţeii, boierii, boieroaicele, fii şi fiicele acestora care lua parte la aceasta se desfătau cu pozeii, dansuri: valsuri, polcă şi cancan, dar şi cu întreceri de cai, la care se adăuga muzica de atunci.

Alte locuri de petrecere erau la Herăstrău, precum şi în Grădina Bordei, care în jurul anului 1880 arăta ca o adevărată pădure. Şi în Grădina Ioanid, în care creşteau pomi fructiferi, veneau la iarbă verde prin anii 1870-1900 locuitorii mahalalelor din zonă. De asemenea, înainte de jumătatea secolului al XIX-a, prima zi a lunii mai era serbată în livada baronului Barbu Bellu, care se afla pe Calea Şerban Vodă şi care avea şi portocali şi lămâi, precum şi izvoare cu apă bună şi un heleşteu plin cu peşti. „Negustorii, arendaşi ai grădinii baronului, umblau printre mesele muşteriilor ori printre pâlcurile întinse pe iarbă, cu tărgile în braţe şi potrivindu-le gâtul lung peste bărdacele setoase, slobozeau vinul cu buricul degetului. Când li se istoveau puterile şi banii, clienţii trânteau cu oala în pământ, ca să nu mai bea alţii după ei. Nu era de mirare atâta sete, când pe grătare sfârâia pastrama de capră, iar pe tarabe spânzura semiluna ardeiată a ghiudemurilor. Chiar şi plăcintele răsturnate în uriaşe tăvi de aramă, peste cotloane cu jar, când erau cu brânză, aveau atâta piper că abia se mai cunoştea tocătura. Cum de obicei se mânca şi cu carne şi cu brânză, doar vinul alina necazurile muşteriilor” (Alexandru Predescu – Dâmboviţă, apă dulce... ). Livada a fost donată în 1858 oraşului, iar ulterior a fost folosită pentru înfiinţarea cimitirului care poartă numele fostului proprietar.

Strigăte, împinsături şi înghesuială

Pădurile, grădinile, livezile şi pajiştile în care petreceau bucureştenii de Armindeni erau numeroase. „Petrecăreţii” veneau aici cu trăsurile sau pe jos. „Mai toţi duceau cu ei coşuri pline cu mâncare şi băutură. Odată ajunşi, alegeau un loc pe iarbă, la umbră de preferinţă, şi, într-o clipită, femeile întindeau pe jos pături, ştergare şi chiar rogojini. Apăreau de îndată şi farfuriile cu tacâmuri şi tăvile pline cu bunătăţile preparate acasă. Nici băutura nu era uitată, căci aveau grijă bărbaţii de asta. De altfel, aceştia plecau destul de repede de lângă consoarte şi copii, pentru a vedea ce mai puteau aduce la masă, bunăoară ceva raci vii pentru fiert, ori peşte viu, pentru o saramură de „caracudă, biban, albişoară sau roşioară”, cu mult ardei iute”, se arată în articol. „Cumpărai mai întâi o oală nouă nesmălţuită – sau mai multe – la preţul de 10 bani una, apoi te duceai la cumpăratul vinului. Într-un gârlici de pivniţă era aşezat un butoi cu vin; un om sta în picioare şi împărţea. Fiecare muşteriu întindea oala sub cană, vinarul o deschidea şi lăsa să curgă vinul, după ce primea anticipat suma de 80 de bani, plata litrului. O coadă nesfârşită aştepta să vie rândul fiecăruia”. (Constantin Bacalbaşa – Bucureştii de altădată). Bărbaţii aşteptau pe urmă la o altă coadă, la grătarele cu mititei, iar pe urmă plecau după ridichi, pâine şi caşcaval. Inevitabil apăreau strigăte, „împinsături”, înghesuială şi „înăduşeală”, totul pe un fond de miros de cârnaţi.

"Petrecăreţii" lăsau şi atunci în urma lor gunoaie

După ce luau tot ce era necesar, bărbaţii se întorceau la familiile şi prietenii lor şi începe petrecerea. „La mare cinste era, pe lângă cele cumpărate şi friptura de miel, adusă de acasă, chiar dacă era rece, şi mai ales cei câţiva pui la frigare, rumeniţi şi îmbietori, abia luaţi de pe foc. Se mai adăuga şi pastramă, brânză nouă cu ceapă şi usturoi verde, pe lângă care alunecau ca unse ţoiurile cu ţuică, care sporeau şi închinările ce se faceau. Iar atmosfera era pe măsură!”, scrie Zamani. „Era pitoresc. Bărbaţii dezbrăcaţi de jiletcă or la cămaşă, femeile cu testimelele desfăcute, cu coadele răsfirate, toţi învioraţi de băutură, vorbeau deodată, ori cântau; câteodată aceste petreceri se afârşeau şi cu straşnice păruieli” (George Costescu – Bucureştii vechiului regat). Lăutarii care acompaniau petrecerile, şi care de obicei erau un scripcar, un cobzar şi un ţambalagiu, cântau „cântece de joc, dar şi de inimă albastră, transformând prânzul aparent liniştit într-un adevărat chef, care cu greu se stingea. Doar răcoarea serii, oboseala copiilor şi terminarea stocului de băutură dădeau semnalul de sfârşit al petrecerii”. La plecare, oalele de lut folosite petru vin erau sparte cu putere de pământ. „Câteva zile în şir Băneasa, Herăstrăul, Şoseaua, Pantelimonul, Filaretul, precum şi celelalte grădini păstrau pe iarba lor coji de ouă roşii, cioburi de oale, farfurii şi sticle, ambalaje, hârtii, precum şi tot felul de rămăşiţe de la ospăţul zilei de Armindeni”, se arată în articol.