INTERVIU. Cel mai vârstnic bistriţean: “Îmi doresc să fiu din nou fecior pentru că iubesc viaţa, muzica, dansul şi femeile frumoase”

Gheorghe Ostriceanu, militar de carieră, a împlinit sâmbătă 105 ani şi spune că-şi doreşte să fie din nou fecior pentru că iubeşte viaţa, muzica şi femeile frumoase. La căminul de bătrâni, care îi este casă de 20 de ani, a fost felicitat de colegi şi de primarul Bistriţei Ovidiu Creţu care i-a oferit flori şi 400 de lei.

Cum e viaţa la 105 ani?

Viaţa cam scârţâie, dar tot vreau să ajung la 110 ani. Mă rog lui Dumnezeu pentru asta. Spun că viaţa scârţâie pentru că toate sunt scumpe, iar pensiile şi salariile sunt mici. Aştept să se îmbunătăţească lucrurile. Azi se zice într-un fel, iar mâine, într-altul. De-asta nu merg lucrurile bine.

Secretul unei vârste aşa înaintate este...

Credinţa în Cel de Sus şi munca! Credinţa m-a făcut să merg mai departe în momentele grele. De mic împreună cu cei 3 fraţi ai mei am rămas orfani de mamă, iar tata a fost dus pe front. Nu a fost uşor. În Al II-lea Război Mondial eram cu garnizoana la Carei şi am ajuns până-n Cehoslovacia, în Munţii Tatra, dar Dumnezeu m-a ferit de moarte pe front. Am fost un copil bun şi cineva acolo sus m-a iubit. Un colonel m-a repartizat la popota ofiţerilor. Răspundeam de aprovizionarea cu alimente, de partea administrativă a garnizoanei. Ştiam că dacă ajung pe front nu mai scap viu şi aşa cum citeam în ziar cine a mai murit cu o zi înainte, aşa puteau citi şi colegii numele meu, acolo, în ziar.

De ce v-aţi făcut militar?

Aşa mi s-a prezis şi aşa a fost să fie. Aveam 4 ani când mama s-a întâlnit cu o ţigancă care i-a ghicit în cărţi. I-a spus mamei că are patru copii şi că eu, care eram atunci lângă mama, voi îmbrăca haina militară. A avut dreptate. Mai târziu am plecat din Răchiţi, localitatea unde m-am născut pe 5 februarie 1906, din judeţul Botoşani, la Braşov ca să fac şcoala militară. Şi mi-a plăcut. Un militar trebuie să poarte haina patriei cu mândrie. Cred că omul fără armată nu e om pentru că armata retuşează omul şi îl învaţă să fie ordonat, disciplinat, curat.

Cum aţi ajuns la Bistriţa?

După ce s-a terminat războiul am ajuns la Dej, unde m-a stabilit într-o casă la numărul 48, pe strada Ecaterina Teodoroiu. Soţia, Aurelia, am cunoscut-o la un bal în Satu Mare. Era frumoasă, D-zeu s-o ierte că acum nu mai este. Am dansat împreună vals, tango pentru că ştiam să dansez. Învăţasem la 19 ani la o stână cu măturoiul. Am avut doi copii împreună, Mircea şi Georgeta, copii care acum nu mai sunt. Au murit şi ei. Au lăsat în urmă 4 nepoţi care, la rândul lor, au copii. Însă nepoţii mei vin foarte rar pe la mine să mă vadă. Nu am vrut să ajung la căminul pentru bătrâni, am plâns două zile, dar aşa a fost să fie.

La Bistriţa am ajuns după ce comuniştii mi-au luat casa şi au făcut bloc în locul ei. Au vrut să mă facă informatorul lor, dar m-am opus fiindcă nu doream să fac rău nimănui. Aşa că am zis ca ei şi am făcut ca mine. Când mă întâlneam cu oamenii vizaţi le ziceam că îi urmăresc securiştii şi să aibă mare grijă.

Ce vă doriţi?

Încă aşa un an! Tort, şampanie, urări, respect. Vreau să trăiesc pentru că viaţa e frumoasă. Îmi doresc să fiu din nou fecior pentru că iubesc viaţa, muzica, dansul şi femeile frumoase. Şi ele m-au iubit. Înainte să mă însor iubeam o evreică care vroia să fugă cu mine în lume. Nu-mi plăceau pantofii cu lac, dar când mă întâlneam cu ea îi purtam ca să fiu la patru ace, să arăt bine. Însă viaţa ne-a despărţit. Dacă aş mai fi încă o dată fecior, tot militar m-aş face.