Cum şi-a făcut de cap natura în buncărele din cel de-Al Doilea Război Mondial din Munţii Rodnei. În interior au „crescut” stalactite şi stalagmite
0Mai multe buncăre amenajate în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial în Munţii Rodnei se comporta ca o peşteră. În interiorul acestora, natura şi-a făcut de cap, aşa se face că acum, la mai bine de 70 de ani de la amenajare, s-au format stalactite şi stalagmite.
15 studenţi de la Facultatea de Geografie din cadrul UBB, însoţiţi de Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud şi Muzeul Grăniceresc Năsăudean au mers în toamna anului trecut pe urmele grănicerilor năsăudeni.
Proiectul a vizat valorificarea şi conservarea fostei graniţe a Imperiului Roman, dar şi a Ţinutului Grăniceresc Năsăudean. Studenţii au luat la pas mai multe fortificaţii militare din zona Şanţ-Piatra Fântânele, care au funcţionat în perioada habsburgică sau în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
În timpul acestei cercetări în teren a apărut surpriza: în interiorul unor buncăre au fost găsite formaţiuni pe care le întâlnim doar în peşteri.
„Una dintre surprizele neaşteptate pentru toţi participanţii la proiect a fost identificarea în interiorul unor buncăre şi cazemate, a unui fenomen foarte interesant, specific peşterilor. În urma proceselor de disoluţie a cimentului, prin intermediul apelor de infiltraţie, în interiorul acestor buncăre s-au generat speleoteme, sub formă de stalactite şi stalagmite. Dimensiunile acestora sunt reduse, dar relevanţa lor ştiinţifică este demnă de luat în seamă”, explică profesorul Ioan Bâcă, de la Facultatea de Geografie.
Echipa de cercetare (Foto: Radu Zăgreanu)
Fortificaţiilor erau menite să apere graniţele Ungariei
Aceste fortificaţii au fost amenajate de armata hortystă în perioada 1942-1944, pentru a apăra graniţele Ungariei de după Dictatul de la Viena (30 august 1940) şi sunt reprezentate de cazemate şi buncăre din fier-beton, tranşee şi locaşuri de tragere individuale şi obstacole din fier beton, aşa-numitele piramide triangulare.
Sistemul fortificat „Linia Arpad”, ce poartă numele fostei dinastii maghiare amenajat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial se întindea pe mai bine de 600 de kilometri, o treime pe teritoriul României, iar restul pe teritoriul Ucrainei, Slovaciei şi Poloniei.
Conform studiilor desfăşurate de Cristian Nicolae Bădescu, maghiarii s-au inspirat din fortificaţiile franceze şi belgiene ocupate de nemţi, iar conceptul a fost regândit şi adaptat la condiţiile naturale din Carpaţi. Buncărele de aici aveau dimensiuni mai reduse şi erau puţin mai rigide.
Practic acestea erau cazemate făcute în pământ, cu beton de calitate superioară, singurul din acea vreme care rezista la temperaturi de sub -5 grade Celsius, cu pietriş adus din nordul Ungariei şi piatră obţinută chiar la faţa locului. Când totul era gata, buncărele erau acoperite cu un strat de 30-40 de centimetri de pământ în scop de camuflare.
Betonul era preparat manual de către muncitorii silnici, materialul fiind urcat pe versanţi fie cu ajutorul unui sistem bazat pe troliuri, fie cu vagonetele pe căile ferate miniere. Buncărele aveau şi uşi blindate, iar odată ce acestea se închideau, fiecare soldat dispunea de 4 metri cubi de aer, suficient pentru patru ore de staţionare.
Interiorul unui buncăr de pe Valea Ilvelor (Foto: Nicolae- Cristian Bădescu)
În amonte de aceste buncăre, pe coridoarele de trecere, erau amenajate şi un soi de piramide din beton, numite „dinţi de dragon”, ce aveau rolul să blocheze înaintarea tancurilor.
Muncitorii care au amenajat aceste buncăre nu ştiau mare lucru despre aceste construcţii, aceasta fiind o măsură de precauţie a maghiarilor. Lucrătorii erau obligaţi să-şi ia angajament verbal şi scris că nu vor furniza nimănui date cu privire la activităţile prestate la aceste obiective.
Potrivit arheologului Radu Zăgreanu de la Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud, aceste urme ale marii conflagraţii mondiale, din cel de-Al Doilea Război Mondial, merită o soartă mai bună. Acestea sunt menţionate pe o serie de site-uri ale unor pasionaţi de istorie, însă autorităţile locale încă nu au făcut paşi spre inventarierea, conservarea, cartarea şi valorificarea lor, din punct de vedere istoric şi turistic.