Plăcinta creaţă tradiţională, secretele unui brand delicios din Maramureş. Un localnic a înregistrat marca la OSIM
0De peste 45 de ani, plăcinta creaţă de pe Mesteacăn este pentru băimărenii care conduc pe drumul de Cluj o obişnuinţă, un „must have“ gustos. Succesul plăcintei a crescut an de an, iar în urmă cu câţiva ani un localnic a înregistrat marca la OSIM.
Restaurantul în care s-a transformat chioşcul în care se produce plăcinta creaţă este situat la aproximativ 40 de kilometri de Baia Mare, pe E 58, drumul ce face legătura cu Clujul. Băimărenii care parcurg acest drum frecvent au obiceiul să oprească acolo, pentru o plăcintă, ”ca la mama ei“, cum spun localnicii. Viorel Merlaş era foarte tânăr prin 1969 când a ajuns gestionar la chioşcul amplasat a marginea drumului naţional, în zona Mesteacăn. Otilia Costin, sora lui care a lucrat mereu alături de el, îşi aminteşte: ”Era un chioşc mic, metalic, venea o femeie din Mesteacăn care făcea plăcintă şi era o sobă cu lemne pe care să cocea plăcinta. Pe vremea aceea se făcea numai cu brânză de oaie şi erau puţini clienţi atunci”.
Dar strategiile de vânzare au funcţionat şi pe vremea aceea, ca şi acum. Iar micile trucuri în vânzări nu au fost inventate acum. ”Erau afară două mese metalice, cu umbrelă de soare. Iar pentru a crea impresia că aici vin clienţi mulţi şi că se consumă, fratele meu punea pe mese multe sticle de bere goale”, mai destăinuie ea. ”Aşa era pe vremea aceea. Încercam să atragem clienţii”, confirmă şi Viorel Merlaş. Asta se întâmpla pe la începutul anilor 70, însă în scurt timp vânzările au început să crească. ”Acum avem 16 sortimente de plăcintă, iar din totalul vânzărilor, 50% reprezintă plăcinta creaţă. Dacă iau în calcul numai sâmbetele şi duminicile, facem cam 1.500 de plăcinte pe lună”, calculează Otilia Costin. Reţeta şi modul de preparare tradiţional au fost păstrate din generaţie în generaţie, fără ”îmbunătăţiri”, motiv pentru care astăzi este mândria zonei Chioar.
Plăcinta creaţă, marcă înregistrată
În urmă cu mai bine de opt ani, ”plăcinta creaţă” a devenit marcă înregistrată. Viorel Merlaş explică şi cum a ajuns la această opţiune. ”Am înregistrat-o de vreo 8-9 ani, că m-am gândit că e un produs mai deosebit şi îl făceau şi alţii şi nu îl făceau bine, iar clienţii nu erau mulţumiţi. Atunci, ca să nu mă compromită, la sugestia unui profesor de la Cluj care venea des pe aici, am înregistrat-o”.
De gustul deosebit al plăcintei s-a convins toată lumea, însă secretul este cu greu dezvăluit de cei care deţin acum marca. Totuşi, aflăm că, spre deosebire de aluatul obişnuit de plăcintă, acesta nu conţine drojdie. ”Aluatul se face doar din apă, sare şi făină. Avem un malaxor acum, dar înainte se frământa cu mâna. Din cauza aluatului fără drojdie, plăcinta e bună atunci, caldă. Dacă o reîncălzim e bună, dar nu mai e la fel”, mai spune ea. Şi felul în care se împătureşte este diferit. Nu se adună în formă de plic, ca majoritatea plăcintelor ci se face ca o fustă încreţită, rotundă, după cum mai explică ea.
Viorel Merlaş este cel care a înfiinţat, la Mesteacăn (sat aparţinător comunei Vale Chioarului), un festival dedicat plăcintei creţe, pe vremea când era primar. ”Era un concurs de cosit pentru femei, după care trebuiau să facă cel mai repede cinci plăcinte. Dar acum nu se mai ţine. S-au lăsat de tradiţia asta”, mai spune el. Sărbătoarea cositului şi a plăcintelor creţe nu mai are loc de ani buni, însă brandul l-a ajutat pe patron să treacă mai uşor peste criză. ”Plăcinta creaţă a rămas în tradiţie, cu asta am avut noroc în timpul crizei, că altfel dădeam faliment”, presupune el acum.
Reţeta tradiţională a plăcintei
Plăcinta creaţă este specifică zonei Chioarului şi, dincolo de simplitatea conferită de faptul că aluatul este nedospit, fără drojdie, procedeul de împăturire îi dă unicitate. Pregătirea ei durează doar câteva minute, până când e gata de pus la tigaie. Reţeta simplă mai este folosită, însă se numeşte ”plăcintă chioreană” şi presupune amestecul de fină cu apă şi sare, frământarea acestui aluat până când ”se desprinde de pe mână”, adică până capătă elasticitate. Apoi este porţionat în ”coci”, porţii de aluat rotunde, care sunt întinse apoi cu făcăleţul până se fac mari, în foi foarte subţiri. ”Se întinde cât pătura de tăieţei”, explică bucătarul, făcând o comparaţie cu foaia de tăieţei pe care o fac gospodinele în Maramureş şi pe care o numesc ”pătură”.
După ce este întinsă, se pune umplutura, după care se împătură într-un mod aparte, se face un fel de încreţitură. ”Ca o fustă încreţită”, mai explică bucătarul şi plăcinta e gata de pus în tigaie. Cea mai căutată este cea cu brânză şi mărar, dar sortimentul cu cea mai mare vechime este cel cu brânză de oaie. Cea mai deosebită este plăcinta cu măr şi scorţişoară, iar sortimentele cu varză, cartofi şi şuncă pot fi combinate între ele.
Mai puteţi citi: