Cum erau compartimentate vechile case ţărăneşti. Întâmplările petrecute în spaţiul delimitat pentru „fapte de ritual“
0Interiorul locuinţelor ţărăneşti din vechime continuă să uimească şi azi. Mici ca dimensiuni, construite din lemn, casele ţăranilor români ofereau spaţiul necesar pentru locuit. Totuşi, locuitorul casei niciodată nu pierdea din vedere esteticul. Mult mai târziu, în secolul XX, a început să fie luat în calcul confortul.
Cercetătorii culturii populare au concluzionat că spaţiul destinat locuirii din casă era de 60-65%, din totalul casei, restul fiind destinat depozitării alimentelor.
Camera în care se locuia era împărţită în două sectoare, delimitate de „meştergrinda” casei, adică cea mai importantă piesă din structura casei, pentru că pe ea se sprijinea tavanul şi acoperişul casei. Cele două spaţii delimitate de meştergrindă au destinaţii diferite. „Spaţiul faptelor de viaţă cuprinde peretele din spate al casei pe care se înşiruie cuptorul cu vatra deschisă şi patul”, spune muzeografa Janeta Ciocan în volumul semnat alături de dr. Mirela Coman, „Lemnul în cultura populară din zonele etnogrfice ale judeţului Maramureş”. Acesta este spaţiul unde „femeia era atotputernică”, mai arată autoarele în volum.
În casele cu o singură încăpere, cuptorul era şi sursă de lumină, în iernile lungi, femeile stând în faţa cuptorului pentru a toarce, dar tot aici se transmiteau copiilor poveştile, istoria familiei, a satului etc.
Mai târziu, când a apărut casa cu două încăperi, una era „casa curată”, iar aici apar deseori două paturi. Deasupra patului se afla „ruda”, o creangă mai groasă, suspendată deasupra patului, în suporturi prinse din tavan. „Pe ea se aşează în rânduri succesive diverse textile lucrate special pentru a fi aşezate acolo, ruda devine, astfel, locul unde gospodina casei îşi etalează hărnicia şi talentul în arta ţesutului şi a cusutului”, mai arată muzeografa. Pe rudă erau aşezate lepedeie (cearşafurile din pânză groasă, cu bordură din dantelă făcută manual), apoi cergile ţesute în război şi, mai târziu, pernele frumos ornate.
Tot în „spaţiul faptelor de viaţă”, cum este definită această parte a încăperii, se întâlneşte leagănul, întotdeauna aşezat lângă pat.
În spaţiul destinat „faptelor de ritual”, observaţia de cele două autoare care au studiat zonele etnografice ale Maramureşului este aceea că spaţiul avea un caracter fix. „În acest colţ vom întâlni întotdeauna două laviţe aşezate pe ficare perete cu masa în faţa lor şi cuierele aşezate pe perete deasupra ferestrelor”, mai arată autoarele.
Lada de zestre se află tot în această parte a casei, dar şi masa. „Masa are o importanţă majoră în obiceiurile populare, atât a celor legate de principalele momente ale vieţii – naşterea, nunta, moartea cât şi în obiceiurile calendaristice sau cu caracter religios. Masa este locul pe care va fi aşezat copilul, după naştere, pentru a fi prezentat familiei. Tatăl îl ridică, ca gest de recunoaştere, astfel acesta devenea membru al familiei. De obicei, în prima noapte, dar nu mai târziu de a şaptea, se aşeza masa ursitoarelor. Pe masă erau aşezate o cană cu apă, un blid cu făină de grâu, pâine, iar ferestrele erau lăsate deschise, pentru ca acestea să poată intra. În credinţa locuitorilor din zonele studiate de noi, ursitoarele sunt zâne, fiecare având rolul ei”, mai arată în volumul lor autoarele.
Copilul era botezat în termen de şase săptămâni, iar după ceremonialul botezului, copilul era adus acasă de la bserică de naşă. „Intrând în casă, aceasta aşeza copilul pe masă şi aunţa că a dus de acasă un necreştin şi a venit cu un creştin, astfel copilul fiind primit ca membru al comunităţii creştine din sat”, mai arată în volumul lor.
Tot masa are rol în ceremonialul nunţii, mireasa aştepta după masă pe cei care veneau să o ia de la casa părintească şi să o ducă la biserică, unde urma să-şi întâlnească mirele.
Mai puteţi citi: