Cum a influenţat lumea accidentul ecologic de la Baia Mare din 2000. Ce este „Codul cianurii”

Accidentul ecologic de la iazul Bozânta din 2000 încă este expus în presă ca unul dintre cele mai grave din lume. Ba, chiar a fost comparat cu cel de la Cernobîl. Este important de menţionat că nu au fost pierderi de vieţi omeneşti în urma acestui accident ecologic.

În anul 2000, pe 30 ianuarie, în urma precipitaţiilor abundente şi a topirii zăpezii, iazul de la Bozânta s-a spart şi tone de steril cu cianuri s-a deversat în emisar (pârâul care se scurge din iaz) şi de acolo a ajuns în râul Lăpuş, de unde s-a deversat în Tisa, creând o poluare transfrontalieră. 

Accidentul a fost intens mediatizat, rareori obiectiv, fiind comparat chiar cu accidentul de la Cernobîl. Evident, nu există un termen de comparaţie şi e suficient să luăm în calcul un singur parametru: aici nu au fost victime omeneşti.

„Accidentul din Baia Mare din anul 2000 a fost momentul cheie care a declanşat o reacţie foarte puternică în rândul opiniei publice, ONG-urilor şi a autorităţilor, reacţie amplificată de mediatizarea excesivă şi tendenţioasă. Punctul nevralgic care a declanşat isteria a fost compararea acestui accident cu cel de la Cernobîl, fiind numit”al doilea Cernobîl”, comparaţie care persistă şi astăzi în anumite medii (inclusiv online). Această atitudine ostilă a subminat dezvoltarea multor proiecte miniere”, spune spune dr. ing. Ioan Bud, profesor în domeniul minier la Universitatea Tehnică Cluj Napoca, Centrul Universitar Nord din Baia Mare.

Efectul accidentului, mai degrabă socio-economic

Deversarea de cianuri a produs pagube care au fost supraevaluate în presa internaţională. Specialiştii însă spun că a avut un efect foarte important asupra mineritului. 

„Accidentul <Aurul> din anul 2000 a declanşat controversa cianurii cu consecinţe nefaste asupra extracţiei metalelor preţioase în România, în Europa şi în lume. Implicaţiile pe plan local, naţional şi european au fost semnificative cu impact asupra mediului socio-economic, declanşând stoparea activităţilor miniere din domeniul extracţiei metalelor preţioase şi a zăcămintelor de sulfuri polimetalice”, mai spune profesorul Ioan Bud, preşedinte al unui ONG în domeniul mineritului.

„Acest accident a generat foarte multe probleme socio-economice. A fost un accident grav, dar trebuiau să fie condamnaţi cei care au gestionat accidentul”, spune el, referindu-se la managerii firmei Transgold, care deţinea atunci iazul.

Dar, pe de altă parte, el arată că a condus şi la unele lucruri bune.

„Accidentul acesta a generat în lume foarte multe mişcări. Un lucru bun a fost că s-a născut <Codul cianurii> în care s-au stabilit reguli foarte clare despre modul în care se poate utiliza cianura în minerit”.  Dr. ing. Ioan Bud

Digul care s-a rupt în 2000   

Presa a mai speculat faptul că România ar fi trebuit să plătească daune de 100 de milioane de dolari Ungariei. În realitate, România a contestat această decizie a instanţei, iar reprezentanţii ţării vecine nu s-au mai prezentat la proces, până când termenul legal de trei ani a fost depăşit. Astfel, nu au fost plătite daune în acest caz de către statul român, spuneau în 2016, reprezentanţii societăţii care a preluat iazul după Transgold, despre acest subiect.

Nivelul de cianură din fântâni după accidentul din 2000, echivalentul a trei ţigări fumate

Ioan Bud a mai explicat că în 2000, după accident, Direcţia de Sănătate Publică Maramureş a făcut determinări ale nivelului de cianură în fântânile din zona Bozânta, în aval de iaz.

„În fântânile din localitatea Bozânta, aflată în aval de iaz, s-au determinat – de către Direcţia de Sănătate Publică Maramureş – conţinuturi de cianură a căror concentraţie maximă, în data de 11.02.2000 a fost de 0,66 mg/l, care după normele româneşti reprezintă o depăşire de 66 de ori a valorii maxime admise – fapt alarmant. Dar după normele americane, reprezintă o depăşire de doar 3,3 ori. Continuând similitudinile, putem echivala consumul a doi litri de apă cu conţinut de cianură de 0,66 mg/l cu fumatul a trei ţigări sau consumul a 100 grame de fasole albă”.

De asemenea, profesorul mai enumeră o serie de elemente despre accident, care par să nu aibă nicio explicaţie. „De ce în România unde concentraţia de cianură era mare, numărul peştilor morţi (din râul poluat, n.r.) este foarte mic, iar în Ungaria, unde fenomenul de diluţie a scăzut concentraţia de cianură, peştii morţi sunt de ordinul miilor de tone?

De ce şi azi, în documente accesibile online, este disponibilă informaţia că la ieşire din România, pe râul Someş, conţinutul de cianură este de 7,6 mg/l iar la intrare în Ungaria (Csenger) – la distanţă foarte mică – ele sunt declarate de 32,6 mg/l. Accidentul “Aurul“ se găseşte în clasificările unui top al celor 10 mari accidente ecologice, precum clasificarea Lenntech, pe locul 7, în timp ce accidente la depozite de deşeuri miniere cu pierderi de vieţi omeneşti şi pierderi materiale semnificative nici nu apar”, întreabă el retoric.

Apoi enumeră accidente cu pierderi de vieţi omeneşti - dar care nu se regăsesc în acest top - precum cel din Bulgaria, de la Sgorigrad (1966) cu 488 de morţi şi pagube însemnate; accidentul de la Stava din Italia (1985) cu 268 de morţi şi pagube materiale estimate la 155 milioane de euro; cel din Chile (1965) cu peste 200 de morţi; în Anglia (1966) cu 144 de morţi din care 116 copii aflaţi în şcoală; accidenutul din SUA, Virginia (1972) cu 125 de morţi şi 4000 de familii rămase fără case, pagubele fiind evaluate la 62 milioane de dolari; România, Certej – Săcărâmb (1971) cu 99 de morţi.

„Presa internaţională a preluat, imediat după accident, din presa maghiară ideea unui grav accident, catastrofă, mergând până la compararea acestuia cu cel de la Cernobîl. Acest fapt a declanşat o reacţie în lanţ ale cărei efecte le resimţim şi în ziua de azi: informaţii accesibile publicului larg care continuă să compare accidentul Aurul cu cel de la Cernobîl, reacţii ostile privitor la orice proiect minier etc.”, mai arată el.

Accidentul din 2000 a fost unul grav, cu deversări de cianuri, dar nici pe departe atât de grav pe cât s-a vehiculat în presa internaţională.

Cea mai veche cianuraţie din emisfera nordică, în Maramureş

Utilizarea cianurii în minerit are o istorie veche. De altfel, în Maramureş există ruinele primei cianuraţii din emisfera nordică şi a cincia din lume, care folosea această tehnologie. Exploatarea mineră era recunoscută pentru producerea celui mai pur aur din lume, la acea vreme. Zidurile vechii cianuraţii datează de la 1867, când localitatea a devenit un important centru minier, dupa ce un proprietar englez a construit aici o  topitorie. Mineritul a luat amploare, iar în Maramureş a fost dintotdeauna o ocupaţie de bază. Din păcate, în perioada comunismului, extracţia minieră s-a făcut fără a se respecta nici cele mai mic norme de mediu, astfle c urmările poluării se mai văd şi acum.

Ruinele cianuraţiei de la Cavnic   

Dar cianura are o largă utilizare în diverse domenii de activitate, însă cea mai mare controversă este creată de utilizarea ei în procesul de obţinere a metalelor preţioase.  

Cianura nu dă boli profesionale

„În Baia Mare, cianura a fost utilizată începând cu anul 1939, parcurgând diferite etape istorice în care regulile de siguranţă au fost mai mult sau mai puţin respectate, cu tehnologii şi norme în diferite stadii de cunoaştere. În aceste perioade, nu au avut loc accidente în procesul de producţie, nu au fost identificate boli profesionale legate de utilizarea cianurii sau sesizări din partea populaţiei care să dovedească disconfort provocat de cianură”,mai explică dr. ing. Ioan Bud.

„Atitudinea ostilă faţă de utilizarea cianurii în procesele de extracţie a metalelor preţioase este în prezent artificial şi exagerat susţinută şi dezvoltată de către unele organizaţii nonguvernamentale de mediu, respectiv de către unele trusturi mass-media, invocând accidentele miniere corelate cu utilizarea cianurii. Aşa cum rezultă din constatările oficiale, producerea accidentelor respective a fost cauzată fie de erori de proiectare, fie de greşeli de operare a depozitelor de deşeuri miniere”, mai justifică el.

Vă recomandăm să mai citiţi şi:

Cine era femeia care s-a aruncat cu copiii de la etajul zece. Absolventa de psihologie urma să se recăsătorească cu tatăl micuţilor

Ilinca Vandici se apără după valul de critici: „Mi-e greu să mă uit la mine”