Metoda inedită prin care se stabilea în trecut locul unei fântâni. „Venele“ de apă, căutate cu tija din lemn de liliac
0Comuna Jidvei a devenit un nume cunoscut în România datorită culturilor de viţă de vie şi a vinului care se obţine aici. În trecut, în Jidvei exista o comunitate importantă de saşi care trăia după reguli bine stabilite.
Parte din istoria localităţii sunt şi fântânile cu pârghie, care, din păcate, sunt pec ale de dispariţie. Aproape fiecare casă din Jidvei avea cel puţin o fântâna cu pârghie între 5 şi 15 metri adâncime. Fântâna era construită chiar de către ţărani, cu un tâmplar sau un zidar care supraveghea lucrarea. Modul cum se realiza şi se întreţinea o astfel de fântână este descris în ”Cartea Jidveiului”, de Friedrich Orendi
Astfel, înainte de începerea construcţiei fântânii, venele de apă erau căutate de către o persoană pricepută, utilizând tija din lemn de liliac, cu ajutorul căreia se stabilea locul fântânii. O persoană mergea cu tija respectivă în mână şi în locul în care aceasta căpăta o mişcare de rotaţie acolo se săpa pentru a se găsi apă. În vremurile anterioare, fântânile erau construite pătrat şi acoperite cu scânduri de stejar.
În acelaşi timp, existau şi câteva fântâni în sat care au fost construite rotund din piatră, dar care au disparut de-a lungul anilor. Dispozitivul de ridicare, realizat în forma de solzi din stejar solid, a fost adesea privit ca o capodoperă a tâmplarului. Lângă fiecare fântâna a fost construit o troacă pentru bovine, care a fost facută din stejar solid. O astfel de troacă avea o lungime de 4 metri şi a fost conectată la cutia fântânii prin intermediul unui canal de lemn.
Astăzi, fântânile cu pârghie au dispărut aproape complet. În trecut au existat fântâni nu numai în gospodăriile oamenilor ci şi pe străzile satului şi pe dealuri, ele se puteau vedea de la distanţă. Aceste fântâni de pe strazi
(foto dreapta) aveau denumiri proprii, printre care: la Heinerich, la Bufet, la podeţ, la Anermartz, la Martin Auner, la Auner, Fântâna lui Sift, la Schöppner pe deal, la Martin Witsch, la Bender Martz – la Martin Wegendt.
Pe dealuri, fântânile erau bine alese, în aşa fel încât ţăranii aveau apă potabilă pentru ei şi pentru animalele lor în apropiere de terenul agricol. Pe dealul Jidveiului au existat cateva fântâni care se numeau Fântâna armindenului, Fântâna rece, Fântâna alba, Fântâna porumbeilor, Fântâna lanţurilor, la trocile de apa (pe paşune), Fântana de piatră. În afara fântânilor au mai existat o mulţime de izvoare, cu apă era limpede precum cristalul şi foarte rece.
Lânga aceste izvoare se planta în fiecare an un arminden mare, ca să poată fi văzut de la distanţă de către ţărani. Fântânile de pe străzi şi cele de pe hotare se reparau şi se întreţineau în fiecare an de către Organizaţia “Fraternitate”, în a 3-a zi de Rusalii, această misiune era dată de către judecătorul satului.
În mandatul judecătorului Martin Wachsmann, în anii 30, enoriaşii s-au gândit să facă o alimentare generală cu apă folosind o ţeavă prin care să curgă apa, cel mai probabil, din izvorul rece. Din cauza costurilor foarte mari şi a problemelor tehnice, proiectul a fost respins de către majoritatea celor prezenţi şi nu a mai fost reluat niciodată. În anul 1945 după ce saşii au fost deposedaţi, curăţirea acestor fântâni a fost neglijată, iar cu timpul s-a renunţat la ele.