Economie socialistă în satele din Apuseni în urmă cu 50 de ani: troc cu obiecte din lemn pentru cereale

În urmă cu zeci de ani, moţii din Munţii Apuseni foloseau trocul pentru a obţine produsele necesare traiului. Imediat după înfiinţarea judeţului Alba, în februarie 1968, autorităţile au fost nevoite să „alinieze“ structurile administrative la legislaţia vremii.

Una dintre măsurile luate a fost să pună în practică o Hotărâre a Consiliului de Miniştri din 1965, prin care locuitorii din aşa numitele localităţi de munte aveau dreptul să vândă fructe de pădure, material lemnos şi de construcţie sau să primească la schimb cereale.  Facilitatea putea fi pusă în practică de beneficiari în orice regiune din ţară. Documentul era destul de restrictiv: produsele puteau fi vândute „doar pentru nevoile de producţie şi consum propriu“. 

„Troc“ în patru oraşe şi 36 comune

Consiliul Popular Judeţean Provizoriu Alba a stabilit în şedinţa din 22 iunie 1968, care sunt oraşele şi  satele care se încadrează în categoria „comunelor de munte“. În total, au fost incluse patru oraşe (Abrud, Cîmpeni, Cugir, Zlatna) şi 36 de comune. La localităţile rurale au fost stabilite două categorii. Hotărârea se aplica pentru toate satele comunelor de pe Arieşul Mare şi Mic: Arieşeni, Horea, Gîrda de Sus, Scărişoara, Albac, Poiana Vadului, Vadul Moţilor, Avram Iancu, Vidra, Bistra, Lupşa, Sălciua, Baia de Arieş. 

Pentru comunele „de câmpie“ erau precizate clar satele în care se aplica măsura. Spre exemplu, la Galda de Jos, erau enumerate satele Poiana Galdei, Răicani, Lupşeni, Zăgriş. Pentru comuna Pianu erau menţionate: Purcăreşti, Plaiuri şi Strungari. 

Ceareale în schimbul doniţelor şi ciuberelor

Noul statut permitea locuitorilor să schimbe produsele realizate în gospodărie pe cereale, mai ales că vorbim de zone în care terenul nu era tocmai favorabil agriculturii. Trocul era practicat mai ales prin desele pelerinaje prin judeţele de câmpie ale ţării. 

În comunele locuite de moţi, ocupaţia de bază a oamenilor a fost dintodeauna prelucrarea lemnului sub

 aproape toate formele ei. În primul rând vorbim de „fabricanţii“ de doniţe, ciubere, cercuri de legat vasele, cunoscuşi sub numele de „văsari“. În acelaşi timp erau cunoscuţi ca meşteri pricepuţi şi dulgheri, dar şi constructori de poduri. Locuitorii satelor  din comunele Vidra, Albac, Scărişoara şi Vadu Moţilor se îndeletniceau şi în anii 1960 cu facerea de ciubere şi doniţe. Tot locuitorii acestor meleaguri transformau lemnul scânduri, grinzi şi laţuri, şindile.

Şi în acea vreme în casa fiecărui moţ, construită din bârne de brad sau de fag şi acoperită cu şindilă, nu lipsea, pe lângă laviţă, pat şi masă, nici scaunul de văsărit. Era un fel de rindea, cu ajutorul căreia se cioplea şi fasona lemnul. „Mărfurile“ din lemn erau desfăcute pe la târguri şi prin satele de câmpie.  De cele mai multe ori târguiala se transforma în troc. În schimbul ciuberelor şi doniţelor se primeau bucate: porumb, grâu şi secară, pe care le încărcau în căruţele cu care îşi transportau produsele tradiţionale. Nu de puţine ori aceste deplasări comerciale durau cu săptămânile şi chiar cu lunile. 

Moţii nu au cunoscut colectivizarea

Localităţile în care s-a aplicat această măsură nu figurau pe lista celor colectivizate de regimul comunist. În evoluţia procesului de colectivizare din regiunea Cluj, înfiinţată în 1950, un caz aparte l-a reprezentat raionul Câmpeni. Datorită caracteristicilor sale geografice acesta va fi mai greu de colectivizat pentru autorităţile comuniste. Deşi în cursul anilor fuseseră inaugurate mai multe „întovărăşiri“, până la încheierea oficială a procesului colectivizării, în această zonă nu s-a organizat nicio gospodărie agricolă colectivă. (Text scris de Nicu Neag)