VIDEO Închisoarea de minimă securitate din Delta Dunării, locul în care deţinuţii sunt aproape liberi

Un nou model de penitenciar ia naştere în Delta Dunării, pe un grind aşezat la graniţa româno-ucraineană: o închisoare fără gratii, în care condamnaţii pot umbla fără oprelişti, pot munci şi pot trăi la fel ca oamenii liberi. O singură piedică stă în calea evadării: apa Dunării. Penitenciarul e construit pe o insulă.

În această perioadă în care sistemul penitenciar din România e contestat din toate părţile, în care închisorile sunt tot mai pline, iar deţinuţii scriu pe bandă rulantă plângeri la CEDO pentru condiţiile în care sunt ţinuţi, un grup de oameni din Norvegia şi România încearcă să pună bazele unui nou mod de a-i trata pe cei privaţi de libertate: o închisoare bazată pe ideea că deţinuţii nu trebuie rupţi de societate, ci trebuie ţinuţi într-un spaţiu care să le facă mai uşoară trecerea de la mediul închis la libertate. Aşa a apărut proiectul Grindul Tătaru, un loc din Delta Dunării înconjurat de ape şi potrivit pentru o închisoare fără gratii.

Zona are o istorie neagră, surprinsă şi în versurile celebrei melodii lăutăreşti „La Chilia-n port“: „La Chilia, la Tătaru, bate Maromet cu paru’, ah ce dureros/ La Tătaru, la Chilia, bate Lungu cu frânghia, ah ce dureros...“. În perimetrul Chilia Veche – Periprava au murit mii de deţinuţi politic, în anii ‘50. Astăzi, locul încearcă să renască şi să facă uitate aceste orori, pentru a deveni cel mai modern model de penitenciar din România.

În ultimii doi ani, pe Grindul Tătaru au apărut câteva case construite de deţinuţii de la Penitenciarul Chilia Veche. Ele servesc drept ateliere de construcţii şi meşteşuguri tradiţionale, însă, scopul final al proiectului este ca deţinuţii să fie transferaţi de la Chilia şi să locuiască în aceste case. Reporterii „Adevărul“ au mers la Tătaru, în judeţul Tulcea, pentru a vedea cum ar urma să arate prima închisoare de minimă securitate din România.

580.320 de euro a costat până acum proiectul de la Grindul Tătaru. Banii au venit 85% din Fondurile Norvegiene şi 15% din contribuţia statului român.

Proiectul a luat naştere în 2014, când Ministerul Justiţiei a primit o donaţie de aproape 500.000 de euro prin Fondurile Norvegiene, pentru stabilirea unui mecanism ecologic de reintegrare socială a deţinuţilor. Fondurile Norvegiene sunt scheme de finanţare nerambursabilă şi au ca scop reducerea disparităţilor sociale şi economice în Spaţiul Economic European şi întărirea relaţiilor dintre Norvegia şi România.

Modelul după care s-a lucrat a fost închisoarea Bastoy, din Norvegia, o insulă de lângă Oslo, denumită popular „cea mai primitoare închisoare din lume“. Acolo, cei 115 deţinuţi locuiesc în case pe care le îngrijesc singuri, îşi gătesc singuri, lucrează şi sunt plătiţi pentru munca lor. În plus, au multiple posibilităţi de recreere: pescuit, tenis, iar în lunile de iarnă, schi. Au chiar şi o formaţie de muzică rock, numită „Guilty as Hell“. Rezultatele acestei închisori sunt remarcabile: rata de recidivă a deţinuţilor ieşiţi de la Bastoy este de 16%, comparativ cu rata de 70% a penitenciarelor tradiţionale. De asemenea, încercările de evadare au reprezentat cazuri izolate, date fiind poziţia geografică a închisorii şi mediul ospitalier pe care îl oferă.

Un condamnat pentru crimă şi trafic de droguri se bronzează pe terasa casei sale din cadrul închisorii Bastoy, Norvegia. FOTO: Getty Images

Detenţia privită ca perioadă de vindecare

Arne Kvernvik Nilsen (65 de ani), directorul închisorii Bastoy între 2008 şi 2013, a venit în România şi s-a implicat, alături de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în dezvoltarea proiectului de la Grindul Tătaru. Li s-au mai alăturat asociaţiile Ivan Patzaichin – Mila 23 şi Romano ButiQ. În decurs de doi ani, un teren viran a devenit o mică tabără cu cinci case ecologice construite de deţinuţii de la Chilia. 90 dintre aceştia, în mare parte analfabeţi, au absolvit aici cursuri de lucrători în construcţii şi dulgherie.

„E bine aici, că nu mai vedem garduri, nu mai vedem gratii, nu mai vedem mascaţi. Ne facem treaba ca la servici“, ne spune un tânăr condamnat pentru omor. Singurele garduri din perimetrul administrat de penitenciar sunt făcute din papură şi au înălţimea de un metru. Deţinuţii îşi fac singuri pâinea la cuptor şi îşi gătesc peşte pentru prânz. Gardienii care îi păzesc sunt îmbrăcaţi în civil. Seara, deţinuţii sunt duşi cu bacul înapoi la Chilia Veche – secţia exterioară a Penitenciarului Tulcea. „Ar fi bine dacă am putea să stăm aici tot timpul. Una e să stai 16 inşi în celulă şi alta e să fii aici, să poţi să ieşi la soare, să mai vezi şi tu o pasăre, un şarpe de apă…“, spune un condamnat pentru furt cu tâlhărie.

Nu contează gravitatea pedepsei, la Grindul Tătaru vin oameni încarceraţi pentru omor şi viol, dar şi pentru ultraj sau furt de combustibil. Toţi învaţă de la zero regulile construcţiilor sau diverse meşteşuguri şi speră să-şi găsească mai uşor de muncă atunci când vor fi liberi. Dar la fel de important este faptul că stau opt ore în aer liber.

„O închisoare obişnuită produce daune fiinţei umane. Eu văd acest nou model de închisoare ca pe un loc în care oamenii vin să se vindece. Iar când pleacă de aici, nu pleacă cu sentimentul de inferioritate, ci pot sta drepţi, se pot uita în ochii tăi şi pot spune «sunt la fel de important ca tine, sunt la fel de om ca tine!». De aici vine rata mică de recidivă“, ne-a declarat Arne Kvernvik Nilsen.

Acesta crede că mai important decât locul în care este organizată închisoarea este comportamentul lucrătorilor din penitenciare. Programul derulat prin Fondurile Norvegiene a inclus şi o vizită de studiu la Bastoy, în Norvegia, pentru opt oameni care lucrează în Administraţia Naţională a Penitenciarelor. „Cineva care păzeşte deţinuţii într-un penitenciar din România mi-a spus: «ştiţi, noi nu dăm niciodată mâna cu condamnaţii». Eu cred că gardienii români ar trebuie să înceapă să schimbe asta“, a mai spus Arne Kvernvik Nilsen.