Un Grigorescu pe peretele cu seiful

Unii isi imprastie prin casa obiecte de arta ca sa se laude ca le au de la bunica aristocrata. Altii isi inchiriaza pentru vreo intalnire mai importanta de afaceri un tablou de valoare pe care-l

Unii isi imprastie prin casa obiecte de arta ca sa se laude ca le au de la bunica aristocrata. Altii isi inchiriaza pentru vreo intalnire mai importanta de afaceri un tablou de valoare pe care-l sprijina pe peretele cu seiful, ca la casele mari. Sunt insa si persoane care colectioneaza arta fix de amorul ei. Pentru toti au existat intr-o vreme evaluatorii obiectelor de arta. Cei care aveau autoritatea sa dea verdicte de autenticitate asupra acestora. In perioada comunista ei au disparut. Pentru oamenii simpli, acestia s-au transformat in experti de tribunal care impart mobila la divort. Evaluatorii au revenit pe piata tranzactiilor cu obiecte de arta dupa '89. Ei fac parte din comisiile de expertiza care lucreaza pentru Ministerul Culturii. Cetatenii obisnuiti, care vor sa cumpere sau sa vanda un obiect de arta, raman insa la cheremul caselor de licitatii sau la cel al gazdelor unei galerii de arta. In prima instanta, li se evalueaza obiectul tranzactiei la un pret minim, la care se si vinde, de cele mai multe ori. In cazul galeriilor, pot negocia autenticitatea si pretul deopotriva. Daca refuzati sa priviti un Andreescu in muzeu si vreti musai sa dormiti cu el deasupra patului, trebuie sa stiti ca obiectele de arta la moda sunt primele solicitate pe piata falsificatorilor. Pentru linistea dumneavoastra sufleteasca cereti intai un certificat de garantie al obiectului, identificati semnatura, eventual marca, dupa caz, si celelalte trasaturi mentionate in certificat. La Galeriile de Arta Zambaccian am discutat cu cel care se declara descendentul colectionarului Krikor Zambaccian despre cine si de ce cumpara tablouri in ulei, statuete de bronz, argintarie veche sau jobenuri. Marcel Zambaccian, cel pe care colegii de galerie il numesc cea mai rara piesa din colectia expusa aici, spune ca iubitorii de arta nu se numara intotdeauna printre cei care vor si pot s-o cumpere. "Cand eram eu copil, boierii veneau sa vanda arta pentru ca nu mai aveau spatiu pentru ea. Vindeau din trei in trei zile. Zaceau portelanele de Bavaria, nu le lua nimeni. Apoi, in perioada comunista, cumparau cantaretele, ca ele ieseau cel mai mult peste granita, dar nu se pricepeau la arta. Vedeau si ele prin strainatate ce si cum si veneau la mine sa-mi ceara ceva care da bine. Activistii nu cumparau ca le era frica sa nu-i toarne. Dar era si o anumita categorie de intelectuali care se integrau in comunismul de salon. Nu erau toti toape, aveau o poleiala... Doctorii care faceau avorturi ilegale beneficiau de pourboir-uri in stil mare si astia aveau cu ce sa cumpere". Marcel Zambaccian spune ca dupa '89 lucrurile nu s-au schimbat prea mult. "Exact ca dupa Revolutia Franceza. S-au innobilat toti. Acum vin politicieni si avocati. Cumpara sau inchiriaza tablouri si le duc la cabinet ca sa para credibili financiar. A venit unul odata si a luat un serviciu Baccara si peste o luna l-a adus inapoi ca nu-i mai place. Eu cred ca a avut o chermeza si a vrut sa se laude ca il are de la vreo bunica". Exista si varianta occidentala: marile corporatii cumpara obiecte de arta pentru a le dona ulterior muzeelor. Donatia nu se face asa, de amorul artei, ci pentru avantajul imediat al deducerii fiscale la impozite. In perioada in care ramane totusi in office-ul patronului, tablourile sunt garantia bunului mers al afacerii. Pe urmatorul loc in clasament sunt cei care cumpara antichitati, sperand ca prin asta vor accede intr-o clasa sociala superioara. Piese de mobilier, bijuterii, statuete, autentice sau nu conteaza mai putin, - toate aceste obiecte inlocuiesc sangele albastru si construiesc un trecut de referinta. Trecutul e cea mai buna marfa pentru o galerie.