Ţara drobului de sare

Măreţele guvernări de până acum nu au reuşit decât să sprijine cu o bulină roşie cele mai şubrede imobile.

Două cutremure de o intensitate înspăimântătoare, cel din Haiti şi cel din Chile, au adus în faţa omenirii imaginea Apocalipsei. Oraşe rase de pe suprafaţa pământului, comunităţi distruse, supravieţuitori înnebuniţi în stare de orice pentru hrană şi apă, bande de jefuitori care fac legea acolo unde lege nu mai e.

Despre Haiti nu se poate spune că ar fi fost un stat funcţional nici înainte de dezastru. După catastrofă, ţara a fost luată în custodie de americani şi de ceilalţi
reprezentanţi ai comunităţii internaţionale care au dorit să se implice. Altfel, foametea, molimele, anarhia ar fi dus la pieirea şi a celor scăpaţi de cutremur.

Chile, ţara care a trăit experienţa celui mai mare cutremur din istorie, s-a pregătit ştiind că vor mai veni şi altele, dacă nu la fel de intense, cel puţin pe aproape. Ceea ce s-a şi întâmplat. Cu toată organizarea şi voinţa guvernului de a interveni la faţa locului, în primele zile de după calamitate a fost extrem de greu pentru autorităţi să ofere ajutor populaţiei şi să ţină situaţia sub control.

Văzând ce se întâmplă în Pacificul de Sud, americanii au început să se gândească la scenarii îngrozitoare în cazul unui cutremur de mare intensitate pe coasta vestică a Statelor Unite. Amintirile uraganului Katrina sunt proaspete. Iar concluzia de atunci a fost că nici măcar o superputere ca SUA, cu resurse uriaşe, nu a avut capacitatea administrativă să facă faţă unui dezastru major. Mai ales că, spre deosebire de un cutremur, apariţia şi dezvoltarea unui uragan sunt predictibile.

Şi atunci, ce mai e de făcut? Experţii spun că esenţială este pregătirea comunităţilor locale. Până să ajungă autorităţile în epicentrul dezastrului, oamenii se pot organiza, pot salva vieţi, pot da ajutor celor mai vulnerabili. Populaţia trebuie să fie conştientă de riscurile zonei în care trăieşte şi instruită cum să reacţioneze. Este singura metodă care poate funcţiona. Japonezii, şi nu numai ei, o ştiu foarte bine. Este unul dintre motivele pentru care cutremure majore produc în Japonia mai puţine daune şi pierderi de vieţi omeneşti decât în altă parte.

România nu este ferită de ameninţările naturale. Dar abordările din ţara noastră legate de aceste pericole merg de la panică la indiferenţă totală. Pe de o parte, ni se spune că nu va mai rămâne nicio o clădire în picioare, dar pe de alta, nu se face nimic pentru a preveni dezastrul. Măreţele guvernări de până acum nu au reuşit decât să sprijine cu o bulină roşie cele mai şubrede imobile. Singurul reflex al oamenilor în caz că se întâmplă ceva este să pună mâna pe telecomadă ca să vadă ce se mai dă la televizor. În ţara drobului de sare, toţi, în frunte cu guvernanţii, stau cu mâinile în cap şi ţipă. După ce pică drobul, ţipă şi mai tare că nu vine nimeni să facă ceva.