SERIAL Zece ani de DNA. Oamenii care au pornit „buldozerul“

Campania ziarului “Adevărul” despre istoria fenomenului anticorupţie continuă cu episodul al treilea. După ce ieri v-am prezentat povestea PNA-ului înfiinţat de guvernul Năstase, astăzi vă arătăm cum s-a transformat PNA-ul în DNA şi cum a început să ancheteze corupţia din Guvern şi din Parlament.

Sub stăpânirea unui amestec de uluire, euforie şi spaimă, România asistă, de la o vreme, la încătuşarea unor personaje pe care le credea intangibile. Este un fenomen despre care se spune că ne va schimba istoria recentă, dar ale cărui origini şi evoluţii sunt încă neclare pentru cea mai mare parte a populaţiei. Istoria anticorupţiei pe care o vedem acum ajunsă la apogeu este compusă dintr-un lung şir de momente care i-ar fi putut schimba traiectoria şi dintr-o succesiune de etape în care s-a construit cea mai temută instituţie a României postdecembriste: Direcţia Naţională Anticorupţie.  

Cea mai intensă perioadă a acestei evoluţii – şi, după unii, şi cea mai importantă – a început în seara zilei de 12 decembrie 2004, când Traian Băsescu îl învingea pe Adrian Năstase în al doilea tur al alegerilor prezidenţiale. România venea după 14 ani de capitalism sălbatic, în care justiţia fusese ţinută sub control politic şi nu îndrăznise să se apropie de marii îmbogăţiţi ai tranziţiei. Traian Băsescu era, la rândul său, un produs al acestei epoci, dar cucerise electoratul promiţând, cu ochii în lacrimi, că îi va pedepsi pe corupţi cu ţepe în Piaţa Victoriei.

Numirea Monicăi Macovei: „Băsescu n-a avut de ales“

După numai câteva zile de la instalarea la Cotroceni, Băsescu a început să dea semne că este hotărât să se întoarcă împotriva sistemului din care se ridicase: i-a convocat pe şefii SRI şi le-a cerut o evaluare a cercurilor de interese care influenţau deciziile politice, a anunţat introducerea corupţiei pe lista ameninţărilor la siguranţa naţională şi s-a implicat personal în numirea unui ministru de Justiţie din afara sferei politice. „Pe Monica Macovei eu le-am băgat-o pe gât în Guvern, a fost contribuţia mea sută la sută“, ne explică Băsescu acum, după zece ani.

Monica Macovei îşi aminteşte că telefonul preşedintelui a găsit-o spălând vasele: „S-a întâmplat chiar în ziua de Crăciun a anului 2004. M-a chemat fiul meu, iar când am luat receptorul am auzit o voce: «Alo, aici Traian Băsescu». Nu vorbisem niciodată. Mi-a propus să fiu ministru al Justiţiei şi am întrebat: de ce eu, ce implică asta? Iar argumentul dânsului a fost: un om dintr-un partid politic nu va putea niciodată să facă reformă în Justiţie pentru că are relaţii în partid şi este supus influenţelor“. 

Proiectarea lui Traian Băsescu în rolul celui care şi-a dorit cu orice preţ să deschidă drumul către independenţa Justiţiei trebuie pusă totuşi în contextul acelei perioade. În primăvara lui 2005, România urma să semneze tratatul de aderare la Uniunea Europeană, iar oficialii de la Bruxelles anunţaseră că acest lucru nu va fi posibil fără o strategie clară privind reformarea Justiţiei. Cu o bogată activitate în zona societăţii civile şi cu o experienţă de şapte ani ca expert pe justiţie la Consiliul Europei, Monica Macovei părea omul potrivit pentru a-i convinge pe europeni de intenţiile bune ale României. „Băsescu a dat societăţii civile Justiţia pentru că noi aveam acele legături privilegiate cu Occidentul. N-avea de ales. Constrângerile date de aderarea noastră l-au făcut să achieseze la aşa ceva“, spune Alina Mungiu.

Evaluarea lui Morar: „Acest om este o stâncă“

Ajunsă la Ministerul Justiţiei, Monica Macovei a hotărât că Parchetul Naţional Anticorupţie (PNA) trebuie reformat din temelii şi a început să caute un procuror pe care să-l aşeze în fruntea acestei instituţii. A refuzat propunerea premierului Tăriceanu de a aduce procurori din străinătate, a cerut recomandări din sistem şi a stabilit o comisie de evaluare în care a fost inclus şi un psiholog. Monica Macovei îşi aminteşte: „Psihologul punea întrebări şi le observa reacţiile celor veniţi la interviu. Apoi îşi nota: candidatul a transpirat, a lăsat ochii în jos, e un om ezitant. La Daniel Morar, mi-a spus: «Acest om este o stâncă. E un tip care nu se va lăsa impresionat de niciun politician». Exact asta căutam“.

Daniel Morar venea de la Cluj. Avea 39 de ani, îşi începuse activitatea de procuror imediat după Revoluţie şi se remarcase prin anchetarea unor persoane importante, între care deputatul PSD Gabriel Bivolaru şi fostul senator PD Liviu Ciupe. Propunerea sa pentru funcţia de procuror-şef al PNA i-a  înfuriat pe cei din Partidul Democrat. Ioan Oltean, pe atunci chestorul Camerei Deputaţilor, i-a telefonat Monicăi Macovei solicitându-i să facă altă propunere. Lovindu-se de un refuz, cei din PD i-a cerut lui Traian Băsescu să nu semneze numirea. „Ei se duceau la preşedinte şi preşedintele mă chema pe mine. Lui Daniel Morar i-am ascuns aceste presiuni, pentru că mă temeam să nu se răzgândească“, povesteşte Monica Macovei.

Traian Băsescu infirmă oarecum această variantă şi susţine că tocmai el este cel care i l-a propus Monicăi Macovei pe Morar: „Eu ştiam că exista un procuror care arestase un membru PD (n.r. – Liviu Ciupe) şi am zis că, tocmai din acest motiv, poate fi o garanţie de independenţă. Deci, varianta corectă este că preşedintele a spus băgaţi-l şi pe Morar între cei pe care îi evaluaţi şi, eventual, propuneţi-mi-l după evaluare“.

Drumul către marea corupţie

Daniel Morar a fost numit în funcţia de procuror-şef al PNA în august 2005. Spune că nu avea niciun plan pentru felul în care urma să înceapă lupta cu marea corupţie, dar, odată ajuns în fruntea instituţiei, a făcut două lucruri: a schimbat aproape 80% din procurorii care lucraseră în PNA-ul înfiinţat pe vremea guvernării Năstase şi a cerut politicului să extindă competenţele instituţiei către zona de mare corupţie. Dacă până atunci PNA se irosea în investigaţii  mărunte (conductori de tren, mici funcţionari etc.), s-a hotărât că procurorii anticorupţie nu vor mai ancheta decât cazurile în care mita depăşeşte 10.000 de euro, iar prejudicial material sare de 200.000 de euro.

PNA mai avea însă o mare problemă: imposibilitatea de a ancheta parlamentari. Îşi pierduse acest drept în urma unei sesizări la Curtea Constituţională din partea PRM şi PSD, solidare cu Vasile Duţă, primul parlamentar în funcţie anchetat de PNA. Concret, PNA fusese creat, în 2002, ca un parchet independent, iar Constituţia României spune că parlamentarii nu pot fi anchetaţi decât de Parchetul General. Rezolvarea a venit pe 29 septembrie 2005, când Guvernul Tăriceanu a emis o ordonanţă de urgenţă prin care Parchetul Naţional Anticorupţie se transforma în Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA), înglobată în cadrul Parchetului General. Instituţia condusă de Daniel Morar primea în acest fel toate pârghiile de care avea nevoie pentru a începe o luptă reală împotriva marilor corupţi. România intra în epoca DNA. 

Prima declaraţie de independenţă

Activitatea Direcţiei Naţionale Anticorupţie a început sub presiunea unui val de ameninţări care veneau dinspre Bruxelles. Liderii europeni atenţionau că aderarea României la Uniunea Europeană, fixată pentru 1 ianuarie 2007, ar putea fi amânată dacă lupta împotriva corupţiei nu începe să dea rezultate. Speriaţi, politicienii de la Bucureşti îşi călcaseră pe inimă şi, prin ordonanţe de urgenţă şi modificări legislative, dăduseră undă verde anticorupţiei şi aruncaseră cartoful fierbinte în mâinile DNA. Însă nimeni nu avea certitudinea că această instituţie va reuşi să facă ceea ce nimeni nu mai făcuse până atunci. Monica Macovei: „Eu nu mai dormeam noaptea de grijă. Mă gândeam: «Or reuşi să facă dosare sau nu? Or să fie capabili? Or să aibă probe?». Pentru că de ei depindea“.

Şi DNA-ul chiar a început să facă dosare, într-o încordare de forţe pe care Daniel Morar o numeşte „declaraţia noastră de independenţă în faţa clasei politice“. Din octombrie 2005 şi până în aprilie 2006, DNA anchetase 14 politicieni, atât din Opoziţie, cât şi de la guvernare. Unii erau membri în Executiv sau în Parlament, între cele mai spectaculoase cazuri fiind cel al vicepremierului George Copos.

Treziţi din pumni şi surprinşi că se merge atât de departe, politicienii au început să reacţioneze. În ziua în care DNA anunţă că începe anchetarea lui Copos, telefonul lui Daniel Morar înregistrează zeci de apeluri pierdute, iar Monica Macovei este încolţită de privirile nemulţumite ale colegilor din Guvern: „Privirea lor spunea «avem ministrul Justiţiei în Guvernul nostru şi suntem anchetaţi?». Era ceva ce nu se mai întâmplase. Tăriceanu zice: «Este inadmisibil să fie anchetat un membru al Guvernului şi eu să nu ştiu dinainte». I-am răspuns că nici măcar eu nu ştiu când procurorii încep o anchetă şi aşa e normal să fie“.

Parlamentarii s-au revoltat şi ei. La începutul lui 2006, Senatul a respins ordonanţa prin care PNA se transforma în DNA, ceea ce însemna că instituţia va pierde, din nou, dreptul de a ancheta membri ai Parlamentului. Comisia Europeană a reacţionat dur, iar preşedintele a refuzat promulgarea legii şi a păstrat competenţele DNA-ului.

Politologul Cristian Ghinea crede că a fost unul din momentele în care Traian Băsescu a arătat că îşi doreşte cu adevărat o luptă împotriva corupţiei:  „Politicienii funcţionează ca o castă, mereu se vor gândi că, acceptând anumite schimbări, i-ar putea costa libertatea. Trebuie să ai oameni din interior care să rupă rândurile şi Băsescu a fost un astfel de om, un dezertor din sistem. Putea să se dea victimă, să zică «eu am încercat să îi trag în ţepe, dar nu m-a lăsat Parlamentul!». Chiar cred că a crezut sincer în povestea asta cu anticorupţia. A venit cu ideea «măcar las ceva în urma mea, intru cu buldozerul peste voi»“.

Cimentarea relaţiei cu SRI

Procesul de întărire a DNA, desăvârşit în perioada 2005-2006, s-a încheiat cu deschiderea unui capitol controversat: eficientizarea relaţiei dintre Direcţia Naţională Anticorupţie şi Serviciul Român de Informaţii. Daniel Morar susţine că, în momentul în care a preluat conducerea instituţiei, sesizările primite de la SRI erau slabe şi lipsite de informaţii care să poată fi valorificate, lucru invocat şi de procurorii vechiului PNA.

În 2006, după ce George Maior a ajuns la conducerea SRI, între cele două instituţii s-au stabilit noi protocoale de colaborare. Întâlnirea decisivă a avut loc în acelaşi an 2006, între preşedintele ţării, procurorul-şef al DNA şi noul director al SRI. George Maior povesteşte: „Până în acel moment nu exista o cooperare foarte bună între SRI şi DNA, însă după aceea am trimis informaţii într-un ritm mai bun, atât cantitativ, cât şi calitativ. Am avut discuţii cu Traian Băsescu şi cu Daniel Morar şi preşedintele tot timpul ne-a spus: «Nu vă inhibaţi, nu vă lăsaţi intimidaţi nici de nume, nici de persoane». Iar mesajele pe care le primeam indirect de la oameni precum Sorin Ovidiu Vîntu, care era proprietar media, şi ameninţările de atunci au fost pregnante“.

Era spre sfârşitul anului 2006 şi DNA arăta ca o instituţie din ce în ce mai puternică, lucru care avea să cântărească decisiv în procesul de aderare a României la Uniunea Europeană, devenit, pe 1 ianuarie 2007, realitate. Lupta anticorupţie se afla însă abia la început. Până să ajungă la condamnările răsunătoare şi la popularitatea tot mai ridicată din anii următori, DNA avea să treacă prin momente cruciale în care politicienii şi oamenii de afaceri anchetaţi au făcut tot posibilul să o anihileze.

Citiţi în "Adevărul" de mâine: "România din umbră. Cum a luptat Sistemul cu anticorupţia"

Celelalte episoade ale serialului:

Episodul 1: Anticorupţia. Istoria unui fenomen care transformă România

Episodul 2: La început a fost PNA. Cum am încercat să intrăm în Uniunea Europeană "pe blat"