România, din ce în ce mai bătrână. Problemele demografice grave pun în pericol stabilitatea țării

Problemele demografice grave pe care le are România amenință stabilitatea țării. În următoarele decenii, numărul pensionarilor va crește puternic, cheltuielile cu sănătatea, pensiile și asistența socială vor ajunge nesustenabile, în timp ce economia, în cel mai bun caz, va încetini, atrag atenția experții.

România a pierdut trenul și în privința soluțiilor demografice. Cu un spor negativ de mai bine de 30 de ani și măsuri ineficiente de creștere a natalității, declinul demografic nu mai poate fi stopat, avertizează prof.dr. Vasile Ghețău, președintele Centrului pentru cercetări demografice al Academiei Române.

Astfel, în 2050, România va ajunge la o populație de 15-16 milioane de oameni, de la 23 de milioane, în 1990. Diferența dintre numărul anual de decese și cel al nou-născuților vii era, înainte de anul 2020, de 60.000-70.000, fără a include și migrația externă. Aceasta înseamnă că, pentru a reduce declinul natural, ar trebui ca pe lângă cei 180.000 de copii care se nasc anual, să se mai nască încă 80.000 de copii, lucru de-a dreptul imposibil, mai spune expertul în demografie. Mai ales că stimulentele financiare oferite de stat pentru a aduce pe lume măcar doi copii – ceea ce ar asigura în timp înlocuirea generațiilor și un echilibru numeric – sunt neatractive.

La rândul ei, Iuliana Precupețu, cercetător senior la Institutul pentru Calitatea Vieții, remarcă faptul că avem o problemă de solidaritate intergenerațională. Din 1990, numărul persoanelor active a scăzut în comparație cu persoanele care trebuie întreținute: tineri și bătrâni. Cohortele de persoane în vârstă au fost avantajate comparativ cu generațiile active de acum, în sensul în care au avut locuință primită de la stat, locuri de muncă stabile, acces ușor la educație.

Generațiile după 1990, mai dezavantajate

Generațiile mai tinere au trebuit să lupte mai mult pentru a-și construi o viață bună, mai spune cercetătoarea: „După 1990, nu s-a mai construit nimic. Generațiile mai tinere nu au avut acces nici măcar la locuințe sociale. Unele cohorte din actualele generații au primit case moștenire – dar acest fenomen se întâmplă doar de câțiva ani. Se transmit locuințele din blocurile comuniste. Însă, pentru cea mai mare parte a acestor generații, accesul la locuire a fost foarte dificil. Și trebuie să ne gândim că locuirea este în viața omului un vector de dezvoltare. Dacă oamenii nu au acces la locuire într-o perioadă critică din viața lor, când se produce o anumită tranziție importantă în cursul vieții, atunci viața lor va fi influențată pe tot parcursul ei. Avem nevoie de locuire atunci când ne întemeiem o familie sau – după model occidental – când plecăm de acasă la peste 20 de ani, dar până în 30 de ani“, explică cercetătoarea.

Dacă nu avem această pârghie socială creată pentru majoritatea tinerilor, atunci aceste generații vor avea de suferit pe tot parcursul vieții, subliniază cercetătoarea: „Iar soluția la locuire este piața care este sălbatică. Nu te poți califica pentru un credit sau nu poți cumpăra liber și liniștit o locuință în România, accesul este extrem, extrem de dificil. Este posibil pentru o pătură foarte subțire a populației“.

La fel, piața muncii a suferit foarte multe transformări, foarte multe șocuri pe care generațiile tinere după 1990 le-au simțit puternic. „Există studii care arată că tinerii care intră pe piața muncii într-un moment de criză economică vor avea salarii mai mici pe tot parcursul vieții, comparativ cu celelalte generații. Deci, vor fi dezavantajați, comparativ cu generațiile apropiate de 5-10 ani. Ori, noi am avut multe crize după 1990. Și bineînțeles că aceste generații suferă, au traiectorii nestandardizate, întrerupte, care se vor transforma la vârsta a treia în beneficii sociale reduse. Oamenii nu sunt protejați, nu au pensie sau au pensie foarte mică, sarcina îngrijirii lor cade în sarcina generațiilor mai tinere. Și astfel se perpetuează un ciclu al dezavantajelor extrem de greu de spart“, atrage atenția Iuliana Precupețu.

Servicii pentru copii, ioc

Pentru stimularea natalității nu se poate merge pe o singură soluție, mai spune Iuliana Precupețu. La noi, concediul de doi ani pentru creșterea copilului nu este neapărat cea mai bună soluție – și asta s-a văzut. „Cea mai bună soluție sunt serviciile pentru copii. Există și aspecte negative ale acestui concediu de doi ani: femeile ies de pe piața muncii, pierd competențele, le este greu să se întoarcă după doi ani. Chiar și în condițiile în care s-ar păstra acest concediu este nevoie de servicii, de la cele mai mici vârste. Aici trebuie făcută investiția socială“.

Iar serviciile trebuie să acopere toate categoriile de vârstă, adaugă cercetătoarea, de la creșă și până la grădiniță și să răspundă nevoilor diferite ale acestor categorii. „E simplu să spui că e nevoie de creșe. Dar trebuie făcută o evaluare. Unde este nevoie de aceste creșe, ce fel de copii avem. Plus că serviciile ajută foarte mult populația vulnerabilă. Pentru că oamenii mai înstăriți mai găsesc soluții: mai angajează un ajutor, unii mai au bunici. Însă pentru populația vulnerabilă este foarte dificil. Și atunci, oamenii chiar rămân în acea capcană a sărăciei. Ei nu pot intra nici pe piața muncii și nici nu pot avea grijă de copii în mod corespunzător“, mai spune Iuliana Precupețu.

Nu avem experiență în gestionarea imigrației

Spre deosebire de alte țări occidentale care au apelat la migrație pentru a atenua îmbătrânirea populației, România nu are experiență în gestionarea unei imigrații mari venită din regiuni îndepărtate. Potrivit prof.dr. Vasile Ghețău, firesc ar fi ca autoritățile să găsească soluții pentru întoarcerea în țară a milioanelor de români plecați la muncă, prin PNRR și crearea de locuri de muncă atractive cu retribuții apropiate celor pe care le primesc în țările europene dezvoltate.

Potrivit datelor Comisiei Europene, peste 20 de ani, România va fi silită să aloce de cinci ori mai mulți bani decât în prezent pentru a susține sistemul de pensii. Estimările Academiei Române și cele ale INS arată că populația activă se va reduce consistent în România, la fel ca și rata de participare pe piața muncii. Toate acestea vor pune presiune asupra mecanismelor economice, prețul banilor va fi mai mare, la fel și inflația, taxele vor crește și mai mult simultan cu degradarea țesutului social.