REPORTAJ Celălalt Marghiloman, o ruină în Bărăgan: şase decenii de luptă cu indiferenţa
0Despre conacul de la Hagieşti nu prea a auzit nimeni, cu condiţia să nu fie din zonă sau vânător de ruine care brăzdează România. Casa aceasta boierească, odinioară aflată în proprietatea lui Alexandru Marghiloman, se luptă de vreo şase decenii să supravieţuiască. Astăzi se doreşte a fi readusă în circuitul public. Până la demararea operaţiunilor de restaurare, primul pas a fost un concert de muzică clasică, întru deşteptarea conştiinţelor.
Pe malul Mostiştei – o apă curgătoare care, până ajunge să se verse în Dunăre, bălteşte prin Câmpia Bărăganului şi, într-un punct, alimentează lacul Iezerul Mostiştei – aşadar, pe malul acestei ape, în satul Hagieşti din judeţul Ialomiţa, se găseşte conacul Marghiloman. Celălalt Marghiloman, cel mai puţin cunoscut, mai părăginit, mai izolat. Căci, când spui Alexandru Marghiloman, două aspecte vin în minte, ambele distincte de politică: o dată, e marghilomana, acea cafea după reţetă proprie, vasăzică pur românească, asezonată subtil cu puţin coniac ori rom şi inventată de marele băutor care a fost conu’ Alecu; apoi, e faimoasa sa moşie de la Buzău, cu vila Albastros şi herghelia de cai pur-sânge şi cu parcul dendrologic dimprejur – e drept, nici acelea în condiţii strălucite, dar orişicât.
Pe strada Bisericii, fără număr
Casa boierească de la Hagieşti a rămas de zeci de ani aşa, ascunsă, deşi e la o aruncătură de băţ de Capitală. Se ajunge aici într-o oră de mers regulamentar cu autoturismul pe DN2A, până în Lilieci, unde se intră apoi pe un drum judeţean care aminteşte mai mult de drumurile de ţară, circulate de căruţe şi străjuite de lanuri de porumb, rapiţă şi alte legume, ce mai cultivă ţăranul român. Satul Hagieşti arată ca oricare alt sat din împrejurimile Bucureştiului, cu case modernizate – dacă acesta ar fi termenul potrivit – cu grădini mai mult de flori şi pomi fructiferi decât de legume, fără exces de animale în bătătură. E un sat în care pare că tradiţionale nu au mai rămas decât acele case părăsite de moştenitori şi gardurile cu câte-o ţambră lipsă ici şi colo. Iar în capul satului, cum se zice, chiar lângă biserică, se găseşte conacul. Aceasta e adresa, pe strada Bisericii, fără număr. Însă nici nu e nevoie de mai mult. Nu poate fi confundată. E clădirea care sare-n ochi de departe, căci la câmpie orizontul e mai larg.
Şi această biserică din Hagieşti are o particularitate. Este construită în stil brâncovenesc, lucru mai rar prin partea locului. A fost ctitorită de Radu Dudescu pe la începutul anilor 1700 şi a fost reparată de Ioan şi Elena Marghiloman prin 1846. Aici se află mormântul lui Grigore Mihai Suţu Voevod, mort la Pesta, în 1836. A fost reînhumat aici în 1846, întrucât moşia a aparţinut, înainte de a ajunge la Marghiloman, Dudeştilor şi Suţuleştilor.
Salvarea prin muzică
Casa nu e chiar o ruină, nu e iremediabil distrusă, însă imaginea sa, părăsită şi însingurată în câmp, pe malul apei, împrejmuită numai de câţiva copaci care lasă umbre prelungi în lumina apusului, produce o uşoară strângere de inimă. Şi totuşi, există speranţă. Într-o seară călduroasă de iunie, spaţiul din preajma conacului – căci nu poate fi numit curte, având în vedere că nu există niciun gard împrejur – s-a umplut de domni şi doamne, toţi îmbrăcaţi frumos, la patru ace. Fiecare, cum ajunge, are aceleaşi porniri: o ia de jur împrejurul clădirii, să o vadă pe toate laturile, face fotografii de ansamblu ori la detaliile arhitecturale, apoi intră înăuntru, face observaţii despre tavanele boltite de la parter, despre amploarea pivniţei răcoroase şi, în final, despre labirintul camerelor de la etaj şi, mai ales, despre panorama splendidă asupra luncii Mostiştei care se desfăşoară de la balconul superior. Fiecare împărtăşeşte aceleaşi recţii de uimire: iată, domnule, ce frumos e, chiar şi aşa, cam în paragină! „Parcă fiecare îşi redescoperă ţara“, observa fascinat un artist englez, Daniel Rowland – violonist celebru, de altfel.
Cu vreo jumătate de oră înainte ca soarele să apună în cel mai spectaculos joc de lumini posibil, nemaivăzut
demult în Capitală, oamenii se strâng în faţa conacului şi se aşază cuminţi pe scaune. Începe un concert de muzică clasică, în cadrul Sonoro Conac, susţinut de Daniel Rowland la vioară, Răzvan Popovici la violă, Justus Grimm la violoncel şi Stian Carstensen la acordeon. E o iniţiativă necesară, care să amintească publicului de existenţa unor bijuterii arhitecturale pe cale de dispariţie. Salvarea vine prin muzică de data aceasta. Spectacolul de muzică clasică – Beethoven, Dohnanyi, Carl Maria von Weber, Edward Elgar, greii speciei, aşadar – este completat frumos de concertul amplu, maiestuos, al sutelor de greieri ce împânzesc câmpul, de lătratul câinilor, de mugetul unei vaci venită acasă de la păscut, de scâncetul unui copil. Nu e ca la Ateneu, e altceva. Oamenii ascultă acordurile muzicii şi se mai ridică în picioare pentru o fotografie cu conacul scăldat în lumina apusului, o iau la sănătoasa prin iarba înaltă să reuşească o fotografie panoramică ori se retrag într-un colţ să fumeze o ţigară şi să mai şuşotească despre cum, uite, ce bine că se mai mişcă lucrurile, se mai trag semnale de alarmă privind patrimoniul uitat.
Încă o poveste a unui sediu CAP
Într-adevăr, conacul de la Hagieşti a cam fost lăsat de izbelişte. Prin secolul al XIX-lea găzduia cele mai vestite baluri şi serate dansante, în care arbitru al eleganţei a fost nu de puţine ori chiar Alexandru Marghiloman. Moşia a primit-o de la tatăl său, Iancu Marghiloman, care, în perioada 1869-1874,
a tocmit meşteri veneţieni şi a realizat lucrări ample de extindere a casei boiereşti de secol XVII, conform noilor tendinţe din Occident: a adăugat un etaj şi a schimbat faţada. Aşa se face că, astăzi, conacul păstrează câteva elemente arhitecturale din toate epocile pe care le-a traversat: pivniţa medievală, parterul în stil brâncovenesc şi etajul în stil eclectic.
Conacul Marghiloman a intrat în posesia statului în timpul naţionalizării din 1948. E momentul în care istoria sa a început să aibă capitole din ce în ce mai triste. În 1950, a venit cea mai mare lovitură: a fost transformat în şcoală de tractorişti şi apoi în magazie a CAP Hagieşti. Şi, aşa, s-a tot degradat în anii comunismului. Apoi, în primii ani postdecembrişti, a folosit ca adăpost pentru ciobanii care ieşeau pe câmpurile dimprejurul conacului, pe locul fostei moşii.
Eforturile unei păsări Phoenix
Au existat mai multe tentative de reabilitare a clădirii, însă părea că locul suferea de sindromul meşterului Manole. Imobilul a rămas în proprietatea statului, iar din 1992 – a Ministerului Culturii, a Institutului Naţional al Patrimoniului, mai precis. Aşa că statul a demarat primele iniţiative de reabilitare a clădirii chiar în 1992. Până în 2004, a fost cheltuit peste un milion de lei pentru reparaţii, procesul fiind oprit şi reluat în repetate rânduri, fără vreun rezultat final, definitiv. Clădirea a continuat să fie abandonată în următorii 12 ani. Nu s-au implicat nici autorităţile locale, nici comunitatea în prezervarea ei, aşa că procesul de degradare a continuat în ciuda micilor eforturi de salvare.
„Acum, Institutul Naţional al Patrimoniului a reluat demersurile pentru salvarea acestui conac anul trecut, prin finalizarea unui nou proiect de restaurare, pe care l-am prezentat Ministerului Culturii pentru a putea primi aprobarea să continuăm proiectul şi apoi să demarăm efectiv lucrările. Sperăm ca, de data asta, totuşi, finalul să fie fericit, după atâtea decenii de evenimente nefericite“, a declarat Ştefan Bâlici, managerul INP. Urmează o nouă eră, a restaurării şi a bunului simţ: destinaţia pe care conacul Marghiloman ar trebui să o aibă este de spaţiu expoziţional şi de formare în domeniul artelor. Va fi frumos. Se va auzi şi Bach la Hagieşti într-o bună zi.