„Repară-l, nu-l arunca!“

În ultimul său discurs, liderul opoziţiei, Malcolm Turnbull, a spus că principala provocare strategică şi ideologică a momentului este „evitarea subminării economiei de piaţă“.

Turnbull a atacat astfel axioma filosofică a premierului Kevin Rudd potrivit căreia „criza este punctul de cotitură dintre două epoci“, neoliberalismul ultimilor 30 de ani a eşuat, iar statul trebuie să devină centrul vieţii economice.

Adevărul este însă că mult-invocata teorie a lui Rudd este înşelătoare. În vreme ce anunţă necesitatea ca „social-democraţia să salveze capitalismul de el însuşi“, prim-ministrul ne avertizează să nu sărim în extrema cealaltă, a statului „bun la toate“.

Afirmaţia că neo-liberalismul a provocat criza din Australia rămâne deocamdată o pură propagandă. Iată de ce. Mai întâi, este adevărat că „statul se întoarce“. Dar ce fel de stat? Unul înglodat în datorii. Greu de crezut că printr-un astfel de stat intrăm în epoca de aur a etatismului.

Rudd identifică trei roluri mari ale statului în vreme de criză: să salveze de la colaps sistemul financiar, să stimuleze consumul şi să facă reglementări financiare mai bune. Are perfectă dreptate. Dar aceste roluri sunt limitate şi specifice. Contrar retoricii lui Rudd, asta nu înseamnă o nouă epocă.

Exemplul american este edificator. În vreme ce statul apare ca un salvator atotputernic, deficitul bugetar a ajuns să fie de două ori mai mare decât nivelul maxim înregistrat vreodată după cel de-al Doilea Război Mondial. În ciuda agendei sale ambiţioase, Obama va fi în curând tras înapoi de forţa cifrelor care va impune taxe mai mari şi tăieri de cheltuieli bugetare.

În al doilea rând, cheia înţelegerii situaţiei Australiei este că actuala criză este 100 la sută externă. E un tsunami de peste mări şi ţări. Observaţia este fie negată, fie ignorată în dezbaterile ideologice. Dar ea înseamnă, pur şi simplu, că recesiunea australiană nu are nicio legătură cu perioada liberalismului economic.