Radu Paraschivescu: Într-o ţară eternă şi fascinantă, poţi fi prins cu pantalonii în vine, dar nu e bine să te prindă istoria fără chiloţi în copac

Îi văd de fiecare dată când mă uit pe geam. Sunt acolo, indiferenţi la capriciile vremii, inflaţie, greve şi moţiuni de cenzură. Rezistă cu acelaşi eroism tăcut pe caniculă şi pe furtună. Zăpuşeala nu-i sperie, răpăitul ploii nu-i alungă.

Flutură după cum bate vântul: ieri discret, ca o batistă pe care curtezana o mişcă pentru a atrage atenţia, astăzi decis, aidoma pavilionului unei nave de piraţi spintecând mările lumii. Culoarea şi forma li s-au schimbat cu anii, dar rostul lor a rămas neştirbit. Cu fiecare privire pe care le-o arunci, îţi cimentezi impresia că te afli în prezenţa unui obiect cu potenţial de brand citadin. De simbol al unei lumi în care riturile şi ritmurile bunei convieţuiri s-au pierdut.

Ei, bine? Ce să fie, ce să fie? Păi, ce-ar putea să fie dacă nu bannerul nescris al mahalalei, drapelul rezistenţei la bun-simţ, stindardul dispreţului faţă de bloc, cartier şi oraş. Adică perechea de chiloţi care atârnă de o creangă de pom, aruncată acolo nu se ştie când, de cine şi de ce. Forma i se modi­fică sub asaltul intemperii­lor. Culoarea evoluează şi ea de la albul sobru la un gri-moloz cu intarsii galbene sau verzui. În funcţie de anotimp, chiloţii arboricoli înregistrează diverse variaţii de textură. Muraţi de averse pri­măvara, flasci şi cuprinşi de blegeală vara, fâlfâind melancolic toamna, ei devin crocanţi ca blatul de pizza după primul îngheţ.

Citeşte continuarea pe newmoney.ro