Prea proşti pentru bani pe gratis

Ne-am lins pe bot de 3 miliarde de euro, pleaşca pe poluare, şi nu răspunde nimeni.

Se fac doi ani de când Traian Băsescu spune, ceas de ceas şi în proporţie de masă, că statul nu are sumele necesare pentru a-şi plăti profesorii, medicii, poliţiştii, pompierii. Deficitele se adună precum steagurile lui Pristanda: 14 miliarde la pensii, 2 la şomaj, ce-o mai fi la sănătate, „famelie mare, renumeraţie mică, după buget, coane Fănică".

Carevasăzică, orice bănuţ economisit e mană cerească pentru România. Populaţia a crâcnit, dar a îndurat. Oamenii nu au ieşit în stradă, nu s-au ţinut de manifestaţii sau de greve. În buna tradiţie autohtonă, fiecare a încercat să rezolve câte ceva pe cont propriu. Iar cea mai simplă soluţie a fost ca românii să se exporte pe ei înşişi. Forţă de muncă ieftină, ia neamule din Italia şi din Spania.

Pe un asemenea praf, apelurile la moderaţie şi la realism făcute de preşedintele Băsescu ori de câte ori Guvernul Boc a dat semnale că s-ar întoarce la creşterile populiste de pensii şi salarii au fost corecte. Dacă ai pus populaţia să se sacrifice, măcar aşteaptă rezultatele economice ca să nu strici tot ceea ce ai  făcut. Orice conducător raţional ar judeca la fel.

Rămâne de neînţeles lipsa de reacţie a şefului statului în faţa unei realităţi şocante. De altfel, şi Opoziţia a trecut cu vederea un fapt care i-ar fi adus cu siguranţă beneficii electorale. Guvernul a pierdut, din pură incompetenţă, posibilitatea de a încasa o sumă cuprinsă între 1,5 şi 3 miliarde de euro prin vânzarea certificatelor de poluare.

Distrugerea industriei moştenite de la comunişti ne-a adus ca singură recompensă acest sistem al Protocolului de la Kyoto, de a vinde porţia de dioxid de carbon la care avem dreptul. Puteam lua şi noi bani fără să cheltuim nimic, fără datorii, fără cofinanţare, fără proiecte. Trebuia să facem doar puţină hârţogărie, ceea ce ne-am fi priceput. Nu a fost cazul. Ne-am lins pe bot, cel puţin până la anul, de aşa pleaşcă.

Un miliard de euro nu e o glumă nici pentru economia Germaniei. Cu trei miliarde am fi susţinut întregul deficit al sistemului de pensii, iar resursele eliberate de la buget ar fi putut fi investite în economie, drumuri, autostrăzi, energie. Asta ar fi însemnat locuri de muncă, taxe mai multe la buget. Era un impuls pentru ieşirea din cercul vicios al plafonării în criză.

Este vorba despre un eşec major. Totul a depins numai de administraţie. Nici de ploaia de la Dumnezeu, nici de îngheţul de primăvară, nici de birocraţia de la Bruxelles. Şi atunci de ce?

De ce nu a cerut Traian Băsescu socoteală celor care au pierdut 3 miliarde de euro cu aceeaşi fermitate cu care a cerut românilor să se sacrifice pentru a ne încadra în deficitul impus de FMI? Poate preşedintele are o explicaţie. Ar trebui să le-o spună românilor. Le datorează măcar atât.