Pe cine mai sacrificăm?

Medici, profesori, angajaţi publici, armată, poliţişti, cercetători, i-am tăiat de pe listă.

România modernă şi-a găsit vocaţia în a sacrifica pături întregi sociale în numele viitorului luminos sau pentru a justifica politici de austeritate necesare „traversării momentelor dificile". La început, deciziile au fost mai simple. România veche era o ţară eminamente agrară, 80% din populaţie fiind ţărani. Clar că nu erau prea multe opţiuni şi ţăranii au fost cei sacrificaţi. Nu e de mirare că în secolul XX România se confruntă cu o răscoală care în Occident nu se mai văzuse de sute de ani. Problema devenise atât de gravă încât forţele politice consideră că ar trebui să-i sacrifice mai puţin pe ţărani. Ionel Brătianu propune un program de reformă agrară cu care câştigă alegerile în 1913. Izbucneşte războiul şi totul se amână.

În interbelic, guvernanţii au o plajă mai mare de grupuri sociale asupra cărora să arunce povara notei de plată. Ţăranii rămân principalii clienţi, dar lor li se alătură noile categorii urbane. Funcţionarii, profesorii, muncitorii suportă curbele de sacrificiu din timpul Marii Depresii. Ca şi astăzi, guvernele se împrumută masiv pentru a trece criza şi apelează, în lipsă de idei, la politici de reducere a veniturilor populaţiei.

Comuniştii au dus-o cel mai bine! Ei au avut de unde sacrifica. Au terminat cu burghezii, cu moşierii, cu intelectualii, cu preoţii, cu partidele. Pe urmă s-au întors tot la ţărani, un izvor nesecat. I-au luat pe chiaburi, apoi pe fruntaşii satelor, după care au umplut lagărele şi cu sărmani, că nu voiau să-şi dea pogonul de pământ la gospodăria agricolă. Clasa muncitoare conducătoare a trebuit să se sacrifice şi ea pe şantierele patriei construid un viitor mai bun pentru copii. La rândul lor, copiii au ajuns şi ei să se sacrifice pentru plata anticipată a datoriei externe achitată cu unt, carne lapte, benzină, curent electric şi tot ce se mai putea vinde în dolari.

Revoluţia a început cu sacrificii şi a ţinut-o tot aşa. Şi aici, autorităţile au avut de unde alege. Intelectualii, cu barbă sau fără, studenţii, agenţii care falsificau bani în subsolurile PNŢCD, repatriaţii din Vest, toţi au fost puşi pe lista neagră şi livraţi poporului justiţiar. După care fabricile s-au închis pentru a fi tăiate la fier vechi sau pentru tranzacţii cu terenuri, iar fosta clasă conducătoare a ajuns şomeră. Cu ţăranii nu s-a schimbat nimic. Li s-au dat nişte terenuri înapoi, dar nicio perspectivă. Statul a uitat că mai are 40% din populaţie la sat. N-a investit nimic, nici în educaţie, nici în sistemul sanitar, nici în dezvoltarea economică a mediului rural. România, marele grânar de altădată, a ajuns dependentă de importurile alimentare. Nici industrie, dar nici agricultură.

Acum constatăm că ar fi bine dacă am mai avea ce sacrifica. Iată că nu mai avem. Am epuizat şi resursa asta. Medici, profesori, angajaţi publici, armată, poliţişti, cercetători, i-am tăiat de pe listă. Ce ţară e aia, în care nu mai găseşti pe nimeni de sacrificat? Hai domnilor, puţin patriotism, ce naiba!