Pagina cititorului
0Profesorul de matematică Gheorghe Chelmuş (65 de ani), din Focşani, este abonat de peste un deceniu la „Adevărul“, dar şi un colecţionar al tuturor produselor lansate în ultimii ani de trustul nostru.
„Subiectele sunt captivante"
„Citesc cu nesaţ acest ziar, pe care îl consider singurul jurnal complet din România. Îmi place că se adresează cititorului atât cu subiecte captivante, cât şi cu informaţii utile. Vreau să vă spun că îmi place foarte mult fascicolul «A2»", mărturiseşte profesorul focşănean.Gheorghe Chelmuş se mai mândreşte şi cu toată colecţia sa de cărţi şi CD-uri de la „Adevărul": „Nu-mi lipseşte nicio carte, am absolut tot ce s-a editat, inclusiv colecţia «Rahan». Mi-am format o bibliotecă frumoasă, pe care am să o las moştenire nepotului meu", ni se destăinuie profesorul.
Legile, dincolo de noi
S-au dezbătut public mult timp legile referitoare la educaţie şi la pensie. Au discutat, mai mult sau mai puţin avizat, profesori, părinţi, studenţi, pensionari, politicieni. Şi-au dat cu părerea mai ales despre istoria şi geografia în limba maternă şi despre obligativitatea pensionării la 65 de ani până în 2030. Acum 24 de ani am făcut practică pedagogică la Liceul Maghiar (fostul „33"). Totul se preda în limba maghiară, deşi nu era prevăzut de lege. Deci legea nu face decât să oficializeze o situaţie de fapt, impusă de alte legi, nescrise.
Cât despre pensionarea la 65 de ani, s-a discutat doar din punctul de vedere al specialiştilo şi al profesorilor universitari, care ar fi aberant să se pensioneze la această vârstă. De asemeanea, în cercetare sau pe scenă vârsta sigur nu e o piedică, dacă sănătatea îţi permite. Despre cealaltă extremă a educaţiei nu a vorbit însă aproape nimeni. Care părinte şi-ar duce copiii la o educatoare de peste 60 de ani şi cu peste 30 de suflete la grupă? La grădiniţă, la şcoala primară şi la gimnaziu „doamnele şi domnii" copiilor noştri lucrează cu vârste atât de dificile, uzura este atât de mare, iar stresul este atât de dens, încât de n-ar fi vacanţele, s-ar umple clinicile de psihiatrie.
De 20 de ani, în învăţământ ne adaptăm anual, lunar şi chiar zilnic la altceva... În plus, cei peste 30 de copii de la grupă sau din clasă au părinţi cu problemele şi pretenţiile lor, pe care trebuie să-i asculţi, să-i înţelegi, să-i consiliezi, să le zâmbeşti şi să-i mulţumeşti. Din experienţa personală, pot spune că după 45 de ani - dacă încerci să faci totul ca la carte - ceva începe să scârţâie în meseria de profesor/educator al vârstelor sub 14 ani. Nu s-ar putea pensiona oamenii atunci când simt că nu mai sunt eficienţi? Nu s-ar putea stabili legal vârsta de pensionare cuprinsă între o limită minimă şi una maximă, după capacitatea fizică şi psihică a fiecăruia? Nu mă pot obişnui cu ideea că, după 22 de ani de activitate, am ajuns doar la jumătatea carierei, fără bani, doar cu recunoştinţa copiilor şi a părinţilor.
prof. Simona Comănescu