Onoarea muncii

Suparati ca au pierdut 15 euro, diurna, cativa angajati au facut ce stiau ei mai bine: o greva a foamei. Bravo, dom'le, sa lupte baietii ca-i dreptul lor, si-or fi spus unii! Intr-un fel,

Suparati ca au pierdut 15 euro, diurna, cativa angajati au facut ce stiau ei mai bine: o greva a foamei. Bravo, dom'le, sa lupte baietii ca-i dreptul lor, si-or fi spus unii! Intr-un fel, nemultumirile personalului sunt justificate: si-a facut omul planuri, iar in timpul jocului, arbitrii au schimbat regulile si l-au lasat in paguba. Problema e ca "patronul" nu-i un investitor oarecare, ci se ocupa cu exportul de securitate, cu securizarea frontierelor, cu diminuarea traficului de persoane si armament, cum bine remarca presedintele Traian Basescu, in scurta sa vizita pe fregata "Regina Maria". Grevistii foamei sunt, in acest caz, militari ai Flotei, iar angajatorul e Armata Romaniei. Am putea sa ne imaginam ca marinarii englezi, aflati in mars spre insulele Falkland, pe nava-sora a "Reginei", isi lasa balta posturile de lupta fiindca s-a depreciat lira? Evident, nu. Pisica cu noua cozi, biciul care ii invata ce inseamna disciplina pe soldatii Imperiului Britanic, e de mult piesa la muzeu. Atunci ce-i mai tine in formatie pe trupetii din armatele profesioniste? Doar si ai nostri sunt profesionisti, sunt MAC-i: militari angajati pe baza de contract. Nu mai puteau astepta cu protestul pana la revenirea in tara? Isi terminau misiunea, aduceau nava in port, dupa care se judecau pentru diurne si salarii. Chiar daca nu e in razboi, si Romania e amenintata: prin frontiera maritima se incearca strecurarea de droguri sau arme, pescadoarele-pirat nu se sfiesc sa traga in graniceri, iar tarile care ne apara, prin NATO, ne pot cere oricand sa trimitem forte combatante intr-un teatru de conflict. Daca participarea la o misiune militara e o chestiune de bani, mercenarii de pe "Regina Maria" se pot vinde cui da mai mult. Cu 100 de euro pe zi fac escorta braconierilor, iar de la o mie in sus, dau piese din fregata unor negustori de fier vechi. Pe de alta parte, nici nu se poate trai doar din patriotism. Familia care ramane la tarm trebuie sa mai si manance. S-au dus vremurile cand, in loc de prime, spargatorii de norme primeau medalii si salutau cu mobilizatorul "Onoare muncii". Si totusi, despre asta este vorba. Am discutat cu un militar american, in Somalia, pe timpul primei misiuni romanesti in acea tara, si l-am intrebat cum se mentine, la ei, disciplina. Pustiul, la cei nici 20 de ani ai sai, a raspuns foarte matur: "in armata e disciplina, ce mare lucru, asa e normal in orice meserie". "In orice firma te-ai angaja e la fel". Ai nostri venisera la razboi cu planuri precise - unul voia ca din diurna sa-si ia o masina, altul visa la ceva mobila. Americanul privea cincinalele petrecute pe front ca pe niste pasi in cariera. Daca-mi fac corect treaba, dupa cinci ani, castig o bursa la o universitate. Dupa zece ani pot fi angajat in Politie. Dupa cincisprezece ani, statul imi asigura un loc de munca printre functionarii pe care noi i-am numi bugetari. O betie, la carciuma, un ordin neindeplinit sau o neglijenta in serviciu m-ar putea costa enorm in cariera. Onoarea de a munci se castiga greu si se pierde repede, iata un lucru pe care vesticii l-au invatat de mici, acasa, nu la masterate de management. Romanii n-au avut parte de prea mult "training" pe aceasta tema, dar globalizarea i-a pus in competitie cu salariatii care stiu ce inseamna capitalismul si competitia. Companiile multinationale care au venit pe la noi le-au dat angajatilor coduri de munca, in fond niste regulamente de ordine interioara care se aplica in multe situatii si in partea din viata petrecuta in "exteriorul" firmei. Multi dintre romanii care trudesc din greu pe afara au reusit sa-si faca un nume bun. Nu intamplator, primul plecat intr-un loc trage dupa el tot satul: oamenii pe care ii recomanda se bucura la randul lor de incredere. E tot un fel de CV, chiar daca e construit pe alte atuuri: mofturi putine si munca multa. Si cand se intorc de la doctorate, si cand vin de la capsuni, romanii aduc in tara ceva din stilul de munca din occident. Ce fac cei care au ramas la firmele sau institutiile din tara? Decenii intregi, aici s-a aplicat principiul "ei se fac ca ne platesc, noi ne facem ca muncim". Daca puteai pacali seful, era bine, daca puteai lua acasa ceva fier cornier, era si mai bine. Dupa '89, daca muncitorii plecau din schimb cu trei suruburi in buzunar, directorii o stergeau cu contractele si lista de clienti, isi faceau o firma si concurau fara jena fostul lor loc de munca. Despre ce disciplina, despre ce etica, despre ce onoare a muncii vorbim? Cea a companiilor nascute din firmele-capusa? Sau din fabricile privatizate pe doi lei si doua milioane de dolari spaga? Ne miram ca firmele de constructii dau tepe, de pilda, fara sa ne gandim ca patronii de azi sunt zugravii care isi aduceau, ieri, bidinelele in apartament, incasau avansul si dispareau cu banii? Probabil, pe masura ce competitia se va inaspri, aceste rebuturi ale tranzitiei vor fi eliminate de pe piata. Inca nu e o onoare sa ai un loc de munca, inca se mai gasesc fraieri care sa nu te intrebe de CV, pe unde ai mai lucrat si de ce ai plecat de acolo.