Nobel

Puţinele traduceri în limbi de circulaţie mare a operelor româneşti constituie o piedică obiectivă în calea recunoaşterii literaturii noastre

Alfred Nobel, care a inventat detonatorul în stare să controleze explozia nitroglicerinei, n-a găsit, în domeniul literaturii, alt criteriu mai potrivit pentru premiul care îi poartă numele decât „inspiraţia idealistă”. După 107 ani de la cel dintâi, criteriile Academiei Suedeze nu se dovedesc mult mai inspirate.

Se ştie că Premiul Nobel pentru literatură a debutat cu stângul. În 1901, el a fost acordat poetului Sully Prudhomme, preferat lui Tolstoi! Dacă nu era eroarea aşa-zicând primordială a juriului, autorul francez de alegorii poetice ar fi fost astăzi complet uitat. Versurile lui cele mai cunoscute din poezia Le valse brisé – „Il est brisé/ N’y touchez pas!” - nu l-ar fi salvat, cu siguranţă, de la neant. Alţi laureaţi nemerituoşi care i-au succedat, destui la număr, n-au mai avut şansa lui de a fi evocaţi de istoricii premiului. Au intrat definitiv în neant: Derek Walcott, Seamus Heaney, dintre cei recenţi, Frédérik Mistral, Romain Rolland, Pearl S. Buck, dintre cei vechi. În schimb, din familia ignoratului Tolstoi fac parte câteva din marile figuri ale secolului XX: Proust, Henry James, Joyce, Conrad, Kafka, D.H. Lawrence, Broch, Musil, Claudel, Ezra Pound, Céline, Borges, Tournier, Updike, Llosa.

În unele cazuri de refuz, motivaţia a fost politică: Céline şi Pound, din pricina antisemitismului, Borges, pentru o declaraţie favorabilă dictaturii militare din Argentina (sau, în altă versiune, fiindcă a fost surprins într-o fotografie strângând mâna generalului Pinochet), Llosa, ca prea liberal, iar Graham Greene, ca prea credincios. Politice au fost uneori şi motivaţiile inverse, adică în sprijinul decernării: Nadine Gordimer, militantă contra apartheidului mai degrabă decât romancieră valoroasă, Boris Pasternak, disident sovietic (scriitor totuşi extraordinar, silit de Hruşciov să refuze premiul în schimbul păstrării cetăţeniei sovietice). Destule premii Nobel s-au supus modei. Aceasta înclina, înainte de război, spre scriitorii „populari”, ca Sinclair Lewis, iar după război, spre scriitorii „angajaţi”, ca J.P. Sartre (care l-a refuzat, însă din proprie convingere) sau Pablo Neruda.

Niciun scriitor român, se ştie de asemenea, n-a fost încununat cu cel mai faimos premiu din lume. Nici măcar Eugène Ionesco. E în afara discuţiei că Rebreanu îl putea primi în locul polonezului Reymont în 1920, apoi Arghezi, Sadoveanu, toţi, mari artişti de valoare universală. La un moment dat, spre sfârşitul anilor ’50, s-a vorbit de Blaga. Dacă ar fi primit Nobelul, ar fi avut probabil, soarta lui Pasternak, iar Zaharia Stancu ar fi avut ocazia să mai exclame o dată: „Blaga? N-am auzit!”

Dintre contemporani, destui poeţi şi romancieri români sunt superiori laureaţilor din alte ţări. Din păcate, revenind la criterii, nici măcar valoarea (sugerată de Alfred Nobel) nu mai reprezintă unul, înlocuită deseori cu celebritatea (adică succesul). În plus, universalitatea operei e interpretată aşa-zicând geopolitic. Europa şi SUA au primit destule premii. Alte continente vin la rând. Ocolirea sistematică a scriitorilor noştri nu trebuie însă pusă doar pe seama juriului de la Stockholm. Puţinele traduceri în limbi de circulaţie mare a operelor româneşti constituie o piedică obiectivă în calea recunoaşterii literaturii noastre. În ultimii ani se fac eforturi considerabile. Să avem puţintică răbdare.

Cât despre Nobelul 2008 acordat romancierului francez Le Clézio, ce să spun? Favoritul meu, dintre francezi, era Tournier.