Lovitură de stat. Care stat?

Teza unei lovituri de stat folosită cu succes la început pentru a explica evenimentele neaşteptate de la Bucureşti suferă din raţiuni de logică simplă.

 Pentru a avea o lovitură de stat e nevoie simultan de două entităţi. Pe de o parte, o forţă care vrea să dărâme o ordine şi să pună în locul ei alta. Pe de altă parte, trebuie neapărat să mai ai şi un stat. Primul element îl avem din belşug în România. Forţe avide de putere, trădători, jocuri de culise sunt din belşug, putem da şi la alţii. Cu existenţa statului avem probleme.

Uriaşul scandal al listelor electorale dovedeşte cât se poate de limpede că nu ne putem lăuda că avem un stat. Nu există niciun alt caz în lumea civilizată în care statul să nu fie capabil să spună cu exactitate câţi oameni poartă cetăţenia respectivă.

În lupta pentru demiterea lui Traian Băsescu, cele două tabere încearcă să speculeze incompetenţa administrativă instalată în România de zeci de ani. Să ne amintim cum a fost organizat şi realizat recensământul de anul trecut? O ruşine naţională, o acţiune penibilă care a fost privită cu indulgenţă şi de puterea, şi de opoziţia de atunci. Nimeni nu a avut interesul să ştie câţi votanţi sunt cu adevărat. Primarii urmau să fie aleşi dintr-un singur tur, cu majoritatea celor prezenţi la urne, la fel şi consilierii locali, şi cei judeţeni, şi preşedinţii consiliilor judeţene. Ar fi contat doar pentru alegerile prezidenţiale, dar, în realitate, nu s-a ales niciodată preşedintele din primul tur de scrutin cu mai mult de jumătate din numărul total de alegători. Cu excepţia alegerilor din mai 1990, dar asta e cu totul altă mâncare de peşte. Ca atare, toată lumea a minţit. A fost bine să ai mult mai mulţi alegători pe liste. Morţii au putut vota liniştiţi, parlamentarii şi-au găsit un număr suficient de colegii, ba am tras în piept şi Uniunea Europeană pentru că o populaţie mai mare ne-a adus mai mulţi eurodeputaţi.  Referendumul de demitere a lui Traian Băsescu are meritul de a arăta catastrofa statului român, catastrofă provocată şi alimentată tocmai de autorităţi. Cum poţi să faci politici publice, cum poţi să proiectezi sistemul de învăţământ sau sistemul de sănătate când tu nu ştii care este populaţia ţării?

Cum poţi să ai un mecanism eficient de strângere a impozitelor când tu, administraţie, nu ştii câţi contribuabili sunt?

La toate astea se adaugă, colac peste pupăză, migraţia românilor în căutare de locuri de muncă în străinătate. Sunt două milioane? Sunt trei? Nu ştie nimeni. Bineînţeles că au drept de vot, dar nu este corect să figureze pe listele permanente de acasă. Ceea ce ştim despre ei este că, din două-trei milioane, niciodată nu au votat mai mult de 150.000. Din toată lumea. Au alte preocupări, au alte griji, nu mai sunt atât de conectaţi la realităţile de acasă. În plus, mulţi dintre ei nu vor să mai aibă dea face cu autorităţile din ambasade care, de multe ori, le-au întors spatele când le-au solicitat serviciile.

Aşa că cvorumul este o mare înşelătorie. Curtea Constituţională şi Uniunea Europeană au impus pragul de prezenţă fără a evalua riscurile declanşării prin neprezentare a unei crize politice mai grave decât suspendarea.

Dacă a vrut cvorum, atunci Curtea Constituţională ar fi trebuit măcar să interzică boicotarea referendumului. Dar fără asemenea prevederi am ajuns inevitabil în starea de haos de astăzi. Chiar dacă mai demisionează încă o sută de miniştri de interne, tot nu vom şti numărul alegătorilor români. Ani de zile de minciună nu pot fi şterşi printr-o numărare rapidă.

Ion M.Ioniţă este senior editor