Locul unde sobieski a pierdut în faţa românilor

De la muzeul Popa, mergem spre cetatea Neamţ, locul unde Sobieski chiar a pierdut în faţa românilor. Aceasta tronează semeaţă deasupra oraşului, cu 115 metri mai sus decât Ozana "cea limpede

De la muzeul Popa, mergem spre cetatea Neamţ, locul unde Sobieski chiar a pierdut în faţa românilor. Aceasta tronează semeaţă deasupra oraşului, cu 115 metri mai sus decât Ozana "cea limpede şi frumos curgătoare". Cetatea a fost construită de Petru I Muşat şi iniţial era compusă doar din fortul iniţial, străjuit de cele patru turnuri, iar Ştefan cel Mare a fost cel care a înălţat zidurile, a ridicat cele patru bastioane ale curţii exterioare şi a construit podul în formă de arc, sprijit pe 11 piloni de piatră, dintre care unii rezistă atât de bine, încât este de mirare, dar reţeta mortarului a rămas un secret. Momentul de glorie al cetăţii, unul din multele, este când în 1691, cu doar 19 plăieşi, rezistă asediului lui Ioan Sobieski. Drumul de urcare nu este foarte greu, dar ne putem doar imagina cum trebuie să fie el acum câteva sute ani, când nu se inventase asfaltul, când carul era tras de boi, iar dacă mai şi ploua, drumul cred că devenea de trecut. Latura cea mai expusă atacurilor este cea nordică, de unde şi şanţul de apărare, bastioanele şi podul de acces, care devenea mobil, la ultimul pilon. Cum intri în cetate, în curtea interioară, agitaţia turiştilor, mai ales cea a copiilor, induce puţin din agitaţia care ar fi trebuit să fie şi în cetate. Pe partea dreaptă, mai apropate de zid, este o fântână, care oferea autonomie cetăţii în caz de asediu, pentru că avea propria rezervă de apă. La nivelul intrării, pe partea stângă este coborârea înspre închisoare, iar la dreapta este monetăria, cameră despre care s-a aflat că este monetărie după ce, când s-a scos molozul, s-au găsit monezi. Camerele, sălile sunt destul de mari şi încăpătoare, fără ferestre, evident, ele trebuiau să fi fost luminate de la lumânare. Cu pereţi din piatră, şi din piatră mare, ele trebuiau să fi fost destul de reci iarna şi mai mult decât răcoroase vara. Mare şi impunătoare trebuie să fi fost Sala Armelor, pe partea de vest, sau pe dreapta cum intri. Se spune că s-ar fi întins pe trei niveluri, iar 11 trepte micuţe sub o arcadă şi ea pe măsură coboară spre, probabil, un nivel mai de jos, pentru că este sub cel al intrării. Pe acelaşi perete cu Sala Armelor, o tăbliţă anunţă că mai este vorba şi de Sala Sfat de Judecată. Dacă de la intrare traversaţi curtea şi mergeţi înainte, înspre sud, daţi de un parapet cu o mică platformă, iar 10 trepte mai sus, beneficiaţi de o vedere ameţitoare deasupra împrejurimilor. La cele două capete ale micii terase se află câte un turn de apărare, iar cel din stânga, care are doar gol împrejur, poartă numele de "Neagra Temniţă". Coborând înspre curtea interioară, în dreapta, la nivel este baia, mai sus se presupune că este bucărăria. Turnul din nord-est ridică poate cel mai mult curiozitatea. "Camere de locuit" anunţă plăcuţa de deasupra. Deci locul unde locuiau, unde trăiau locuitorii cetăţii şi, de ce nu, plăieşii care i-au ţinut piept lui Sobieski. Din curte, se urcă două rânduri de scări, prin spaţii foarte înguste, cât să treacă un om nu foarte lat în umeri, iar unsprezece trepte circulare dau spre o mică terasă, şi ea circulară, iar apoi ruinele se continuă, dar nu se poate urca mai sus. În timp ce urcam cele 11 trepte micuţe, am avut un acerb sentiment de claustrofobie, trebuind să mă aplec ca să nu dau cu capul de tavanul casei scărilor, trebuind să răsuflu, pentru că treptele sunt de destul de abrupte şi apropiate. Nu prea ai loc să te întorci pe loc, iar dacă de exemplu ai în mână o lumânare, manevra este şi mai dificilă, iar cum hainele de luptă medievale nu erau toate uşoare, te gândeşti în cât timp şi mai ales cum reuşea cineva să urca sau să coboare tot turnul, fără a se împiedica. Am avut o senzaţie de spaţiu strâmt, deşi vedeam cerul printre ruine şi mă întrebam dacă puteam să rezist acum trei sute de ani, când de la lumânare ar fi venit o căldură ce-mi bătea drept în faţă, aerul, greu şi umed, îmi îmbiba plămânii, iar dacă cineva cobora în fugă scările de sus din turn până jos în curte, m-ar fi dărâmat cu siguranţă. Tot aşa de înguste trebuiau să fi fost şi camerele de locuit în sine, tot cu un aer greu şi umed, mai ales iarna, tot luminat de la lumânare.