Gabriel Diaconu, psihiatru: „Moartea umblă din nou. Dacă te gândeşti să amâni vaccinarea, nu mai amâna”

Medicul psihiatru Gabriel Diaconu face un nou apel la populaţie să se vaccineze anti-COVID pentru a zăgăzui furia dezlănţuită a valului 4 de infecţii. Specialistul îşi exprimă amărăciunea că vocea medicilor nu este ascultată şi oamenii continuă să moară când ar putea să trăiască.

Redăm mai jos întreaga postare pe reţeaua de socializare

„Obişnuiam să scriu elaborat. Ultimii doi ani mi-au furat paleta de cuvinte. 

Obişnuiam să scriu despre câte în lună şi în stele. Ultimul an a schimbat cerul cu pământul, în timp ce oamenii se îmbolnăveau şi mureau.

Aveam un sens al existenţei. Am trăit, noi am trăit şi continuăm să contemplăm cu mirare, o existenţă a sensului.

Am crezut că oamenii mă ascultă la fel cum eu ascult oameni. Măcar unul, mereu mi-am spus. Unul e de ajuns, poate pe el alţii îl vor băga ma mult în seamă. Încă mă agăţ de speranţa asta uneori.

M-am hrănit cu ura şi cu violenţă revărsate împotriva mea, a noastră, doctorilor. Nu o singură dată am văzut pe unii care nici măcar o dată n-au ajutat vreun seamăn cum se desfată, anonim, online, să ne compare pe noi cu niscaiva vânduţi, oarece samsari, să ne scuipe uniforma. Bai nu e că au îndrăznit. Dar e bai că alţii i-au crezut, iar alţii s-au grăbit să îşi spună of-ul de parcă experienţa lor altminteri dureroasă ar fi, sau ar reprezenta, regula şi nu excepţia.

De acolo, de la vârf, corbii s-au comportat cam ca de obicei. Când situaţia a fost groasă, când frica a pus stăpânire peste tot, şi laşi şi ticăloşi au cârâit în cor: doctorii sunt eroi! Să-i preţuim pe doctori! Daţi-le tot ce vor! Ei au vieţile noastre în grijă…

Şi-apoi tot ei s-au lăudat ia de veniţi, priviţi, ce bine am reuşit, cât ne-am mai descurcat. Şi ia mai dă-i pe sfranţ şi pe amărâţii ăia, până la urmă ce mare brânză să fii pneumolog. Sau epidemiolog, sau cum dracu i-o zice, nu puteau şi ăştia să nu îşi spună cu nume atât de complicate. 

Veni şi vaccinarea. Iar, toţi, ne-am pus obrazul. Iar primele milioane nouă ne sunt datori. Dar asta-i drama celui care chiar îşi onorează menirea. Tot ne mai împovărează, şi încă şi mai mult, nu cei ce i-am salvat. Nu cei ce i-am convins. Cât cei ce i-am pierdut, sau ştim că îi vom pierde. Şi nu prin culpa noastră.

Dar uite, disperare, să te trezeşti trădat. Şi pentru a câta oară. Şi tot n-am învăţat.

Ar trebui să ne fi oprit atunci, când vara era plină. Când cazuri mai puţine. Când corbii triumfau.

Să le fi zis atunci: la ce vă bucuraţi? Cu ce vă lăudaţi? Oare nu v-ar fi ruşine, nu-i prea de timpuriu?

Sper doar să mai avem, acum că vine toamna, răbdarea să vorbim. Să mai găsim raţiune, viziunea de-a vorbi, pe limba tuturor, de ce contează acum.

Moartea umblă din nou. Nu o putem altfel învinge decât prin prevenţie. Dacă te gândeşti să amâni vaccinarea, nu mai amâna. Dacă te gândeşti că tu eşti zdravăn şi nu rişti mai nimic, am mii prin cimitire care au gândit la fel. 

Copii, bătrâni, bolnavi, străini şi alţii pe care i-am iubit, 

Astăzi nu mai sunt. N-ar fi păcat, mă gândesc ca doctor, măcar să nu fi încercat, 

Să te conving să îţi pese. Atât de viaţa ta, dar şi de viaţa altuia. Ce te costă să fii bun? Cât te costă să nu fii prost? 

Obişnuiam să scriu elaborat. După care anii mi-au schimbat scrisul.“