FOTO Evadaţi din jungla oraşului

Sătui de agitaţia marilor centre urbane, de lipsa perspectivelor şi de sărăcie, tot mai mulţi orăşeni se întorc în satele natale. Cu banii obţinuţi din vânzarea sau închirierea apartamentelor, cei care au optat pentru viaţa la ţară şi-au rânduit gospodării trainice şi au demarat mici afaceri.

FOTOGALERIE

Femeie româncă în Bahia

„Caipirinha musical“ chiar la noi acasă

Cum am petrecut Paştele în Piracanga

Politica industrializării masive a oraşelor, mai ales după anii 1970, a sunat goarna în rândul tinerilor de la ţară. După absolvirea liceelor industriale sau a şcolilor de meserii, sute de mii dintre ei au luat drumul centrelor urbane. Statul le-a dat case şi le asigura locuri de muncă.

A trecut de atunci aproape o jumătate de secol şi o revoluţie. Politica statului s-a schimbat, taxele şi impozitele au devenit apăsătoare, oraşul nu-i mai vrea. Victime ale sistemului sau ale propriei neputinţe, mulţi se întorc la ţară. Unii de voie, optând pentru o viaţă sănătoasă şi mai puţin agitată, alţii de nevoie.

Iarba verde de acasă

Ruxandra Bădescu are 42 de ani, s-a născut în comuna Văleni, judeţul Olt, a locuit şi a muncit peste două decenii în Bucureşti, iar de câţiva ani s-a întors în sat. Întoarcerea acasă s-a făcut „de voie", ca act deliberat, totuşi, la asta contribuind şi actuala situaţie din ţară. Premisa revenirii a fost că, dintotdeauna, i-a plăcut să trăiască la ţară. Din cei 42 de ani trăiţi, cele mai frumoase, mai pregnante amintiri nu-i sunt din perioada matură a vieţii, ci din cea a copilăriei.

„M-am întors la ţară pentru că mă simt atrasă de mediul ăsta şi pentru că n-am renunţat niciodată la ideea de-a rămâne definitiv aici. Am vândut în Bucureşti la gândul că e mai uşor la ţară, hrana este mai sănătoasă, iar condiţiile de trai ţi le creezi singur. Şi-am vrut să ofer copiilor ceva din copilăria mea, nu o parodie de copilărie trăită la bloc. Copilăria trăită de mine aici a fost aidoma celei descrise de Creangă", spune Ruxandra.

În Văleni şi-a cumpărat o casă şi a deschis un bar. Are doi copii: Paul-Andrei (16 ani) şi Ştefan (20 de ani). Este despărţită de soţ de zece ani şi tot de atâta vreme şi-a purtat copiii după ea. Mai muncitoare din fire, în copilărie, Ruxandra n-a prea stat să îmbrace şi să dezbrace păpuşile, ci şi-a ajutat părinţii atât în gospodărie, cât şi la câmp.

Seara, când termina treaba, juca miuţa, ţurca şi „pitita" cu băieţii, de ziceai că-i unul de-al lor. În alte zile mâna caprele pe malul râului Vedea (ce se prelinge pe lângă sat), se urca băieţeşte în prunii din livada de pe malul apei ori făcea baie „pe dezbrăcatelea" în apa călduţă, întocmai ca Nică al lui Ştefan a Petrei.

Cărăruie, cărăruie, care duci la Bucureşti

Într-o dimineaţă ploioasă din toamna lui '88, zgribuliţi sub umbrele zdrenţuite, pe la 5 dimineaţa, toţi membrii familiei Ruxandrei aşteptau autobuzul spre Roşiori de Vede. De aici, fata urma să ia trenul spre Bucureşti. Aşa a început pentru ea aventura numită viaţă.

A lucrat 13 ani la Întreprinderea „Dâmboviţa" (la încălţăminte), s-a căsătorit, i-a fost repartizată o locuinţă şi a născut doi băieţi. După o vreme a divorţat, iar slujbele au devenit sporadice. Neajunsurile şi nevoile copiilor care creşteau au determinat-o să-şi schimbe de patru ori locuinţa, de fiecare dată cumpărând o alta mai ieftină, bucurându-se că-i mai rămân şi ceva bani.

În aceste condiţii, gândul că i-ar merge mai bine la ţară şi copiii ar fi mai fericiţi lângă bunici, într-un mediu mai sănătos, i-a încolţit mai abitir în minte. În 2008 a vândut tot şi a revenit în Văleni. A cumpărat o casă de cărămidă cu ieşire la o uliţă principală, iar cu restul de bani şi-a mai construit două camere şi şi-a amenajat un bar în camera dinspre stradă.

În momentul de faţă, gospodăria se compune dintr-o casă cu opt camere, grădină şi curte cu verdeaţă şi flori. Barul este afacere separată, dar „când e vorba de afacerea ta, tragi şi cu dinţii ca să funcţioneze bine", afirmă zâmbind Ruxandra.

Cârciumă la firul ierbii

Ca mai toate aşezările rurale din ţară, comuna Văleni este o localitate cu populaţia îmbătrânită. Dintre cei plecaţi după 1970 şi până azi, jumătate au rămas la oraş să-şi vadă de familiile şi de rosturile lor acolo, un sfert s-a întors, dar a plecat repede să-şi găsească de lucru în străinătate, iar alt sfert s-a stabilit acasă.

Dintre cei întorşi şi rămaşi la vatra satului, unii au reuşit să-şi croiască un nou drum aici. Printre ei şi Ruxandra Bădescu. Nu i-a fost şi nu-i este deloc uşor, însă are suprema satisfacţie că trăieşte cum îi place, alături de părinţi. Ziua-lumină este obositoare, dar face faţă:

„Mă trezesc pe la 6.30 dimineaţa, fiindcă pe la ora 7 îmi vine pâinea. Vând şi pâine, căci cei care pleacă la lucru trebuie să aibă o pâine în traistă, nu? Cei care nu merg la lucru, vin la o ţuică. Ăştia-mi sunt clienţii constanţi care văd viaţa doar prin ochii lui Dobrin. Apoi dau la păsări şi-l pregătesc pe Andrei pentru şcoală. Frate-său, Ştefan, după ce-a terminat liceul, lucrează ca mecanic auto în Bucureşti. Când am clienţi mai puţini, printre picături, lucrez în grădină. Îmi place să am o grădină organizată, cu zarzavat, pusă pe parcele. Legumele din grădină îmi sunt suficiente pentru familie. Nu au îngrăşăminte chimice, sunt plantate şi muncite de mine. În paralel am grijă şi de via tatei, fiindcă îmi place să am un vin natural în casă. Pe la orele 18-19 dau din nou mâncare la orătănii. După ora 21, clienţii la bar încep să fie mai puţini. Câteodată, însă, stau şi până pe la 4 dimineaţa. Dar nu mă plâng, îmi convine, că am vânzare mai mare", mai spune Ruxi.

Dimineţile unui băiat cuminte

Paul-Andrei Bădescu, fiul mai mic al Ruxandrei, are 16 ani şi învaţă la Liceul Văleni. Conjunctura familială şi serviciul inconstant al mamei l-au purtat când la Bucureşti, când la Văleni.

Ţine minte că a locuit în Bucureşti de la vârsta de 6 ani până la 9 ani, iar apoi între 13-14 ani. De doi ani, însă, s-a întors în comună şi nu mai vrea să plece de aici. Cum bunicii locuiesc lângă şcoală, la ei mănâncă de prânz şi tot aici după terminarea cursurilor. Ba, de multe ori, nu mai ajunge noaptea la maică-sa, ci doarme la bunici. Dimineţile însă, mai ales în vacanţe, o ajută pe Ruxandra la debarasat mesele de la bar. Cu toate astea se numără printre primii în clasă. Nu iese din vorba maică-sii, chiar dacă este cu un cap mai înalt decât ea. Pe uliţele satului, în curte sau la pescuit, se simte cu adevărat în elementul lui.

„Îmi place la ţară, e mai frumos şi mai multă linişte. Ce motive aş avea să mă duc în Bucureşti? Cu ce e mai special Bucureştiul decât Vălenii? Nu e adevărat că şcoala e mai bună la oraş, mai multă carte se învaţă aici. De ce să mă duc la oraş? Să mă droghez sau  să văd cum se droghează alţii în şcoală? Plus că aici eşti mai relaxat, mai un pescuit, mai o baie la râu, la Vede... Tata mi-a zis că, după ce termin liceul, să mă duc acolo. Poate mă voi duce, căci sunt mai multe locuri de muncă în Bucureşti. Sau poate voi prelua eu mica afacere a mamei, plus că aş lucra pământul lăsat de tataie", spune încrezător Andrei.

Sandu Gheorghe, zis Gogu lu' Dumnezeu

Aprig om a fost la viaţa lui nea Gogu! Cu dragoste pătimaşă pentru pământ şi pentru muncă în general şi-a consumat trudind 70 de ani de viaţă. Este tatăl Ruxandrei şi bunicul lui Andrei. Porecla de Gogu lu' Dumnezeu îi vine de la bunicul său, căruia oamenii, nu se ştie de ce, îi ziceau Dumnezeu. Fiu de ţăran, s-a născut cu sapa-n mână, cum singur spune. A prins războiul săpând la porumb şi secerând la grâu. În vremea comunistă a lucrat şi la CAP, şi la stat.

După Revoluţie şi-a luat înapoi pământul şi l-a muncit singur. N-a avut o desfătare mai mare ca aceea de-a lucra în grădina din spatele curţii sau de a-şi lucra via. Şi-a uimit întotdeauna copiii şi nepoţii cu cunoştinţele sale de istorie şi geografie universală. Are trei copii, un băiat şi două fete, dintre care Ruxandra este cea mai mică.

I-a iubit pe toţi cu dispereare şi-a suferit enorm cu fiecare plecare a lor de lângă el. Dar, aidoma Împăratului Roşu, dacă un ochi i-a plâns, celălalt i-a zâmbit la gândul că poate le este mai bine plecaţi fiind la oraş. Aşa erau vremurile. Acum se bucură că întoarcerea Ruxandrei şi prezenţa nepotului îi luminează zilele rămase.

„E bine c-a venit Ruxi, că nu mai aveam pe niciunul acasă. Plecaseră toţi şi rămăsesem singur la vreme de bătrâneţe. Simţeam nevoia să am pe cineva lângă mine".

Ştie că ceilalţi doi copii nu se vor mai întoarce. „Şi-au făcut case, copii şi au locuri de muncă stabile. Nu se mai întorc. Categoric că peste doi ani şi Andrei va pleca la oraş să-şi încerce norocul. Dar dacă nu va reuşi, va veni lângă mămica lui, că noi nu suntem nemuritori, trebuie să rămână alţii în locul nostru", spune nea Gogu privind cu blândeţe spre un rând de viţă-de-vie pe care abia-l plantase, şontâc-şontâc, în pământul reavăn din fundul grădinii.

"Am vândut în Bucureşti la gândul că e mai uşor la ţară, hrana este mai sănătoasă, iar condiţiile de trai ţi le creezi singur. "
Ruxandra Bădescu
săteancă

"Îmi place la ţară, e mai frumos şi mai multă linişte. Ce motive aş avea să mă duc în Bucureşti? Nu e adevărat că şcoala e mai bună la oraş, mai multă carte se învaţă aici. "
Andrei Bădescu
elev

A lăsat Germania pentru o uliţă din România

Nina se gospodăreşte singură la ţară  Foto: David Sugar

Nina Klaus Berger, o nemţoaică de 44 de ani, s-a îndrăgostit atât de tare de România încât a renunţat la carieră pentru o viaţă în zona rurală a Transilvaniei. Femeia a ajuns în România în 2002 ca funcţionar superior în Ambasada Germaniei la Bucureşti.

Din octombrie 2008 a renunţat însă la diplomaţie şi s-a stabilit definitiv în Tonciu, un sat cu 140 de familii din comuna Galaţii Bistriţei, ai cărui locuitori s-au specializat în împletirea coşurilor din răchită.

„Am căutat foarte mult o casă de ţară care să semene cu aceea din visele mele şi am găsit-o după mai mult timp de la postarea pe internet a unui anunţ», a povestit nemţoaica. Căsuţa are şi două hectare de teren unde Nina a învăţat să grădinărească.

În aventura începută în satul bistriţean şi-a luat şi animalele adoptate la Bucureşti: doi câini şi trei pisici. S-a obişnuit repede cu locul. Mai greu i-a venit cu spartul lemnelor.

„Am sobă care se încălzeşte cu lemne şi nu ştiam că lemnul trebuie să fie uscat ca să ardă. Am comandat lemne, dar mi-au venit verzi. Când a venit primăvara m-am mutat în bucătărie, ca să fac economie", a mai povestit nemţoaica. 

Au fugit de oraş pe un munte

Soţii Szabo sunt fericiţi la căsuţa lor de la munte   Foto: D. Sugar

Angela (34 de ani) şi Desideriu Szabo (38 de ani) au locuit la Cluj-Napoca până în urmă cu aproape doi ani. Căsătoriţi de nouă ani, cei doi şi-au luat câinii şi pisica, o Dacie Papuc şi un cort. Au ales un vârf de deal, la 150 de kilometri de zgomotul oraşului, la Beiuş, judeţul Bihor.

În scurt timp, din robi ai chiriei într-o garsonieră modestă dintr-un bloc comunist, cei doi aveau să devină proprietari de grădină şi casă, pe care au ridicat-o în câteva luni, cu mai puţin de 10.000 de euro.

Tânăra pictoriţă şi specialistul în marketing şi-au făcut repede un rost. Au învăţat să trăiască din pasiunea pentru artă a Angelei şi din cea pentru speologie a lui Desideriu. Tânăra vinde ce pictează prin intermediul internetului, iar soţul ei organizează expediţii pentru turişti.

De când s-au mutat în vârful dealului, au învăţat să-şi ajute vecinii la culesul recoltei şi să se implice în activităţile comunităţii. „Aici, sătenii încă organizează clacă, iar când unul are nevoie de ajutor, ceilalţi îi sar în ajutor", au spus cei doi.

Singurele facturi pe care soţii Szabo le plătesc lunar sunt cele pentru electricitate, de 60-80 de lei. Pentru iarnă, şi-au cumpărat lemne de 1.100 de lei, iar apa vine de la izvor.