Foamea de ură
0Ne hrănim cu înjurătură, nu cu vorbă bună Toată presa a fost de acord: preşedintele României s-a comportat huliganic, rasist, jignitor faţă de o "ţigancă împuţită" de ziaristă
Ne hrănim cu înjurătură, nu cu vorbă bună
Toată presa a fost de acord: preşedintele României s-a comportat huliganic, rasist, jignitor faţă de o "ţigancă împuţită" de ziaristă care încerca să scoată o ştire cu Băsescu la shopping. Semn de normalitate pentru breasla jurnalistică, majoritatea ziarelor şi televiziunilor au hotărât să boicoteze ceremonia de reinstalare a preşedintelui la Palatul Cotroceni.
Dar strigătul de disperare al presei nu mai are impact într-o societate aflată în faza de război mediatic civil. Starea de tensiune crescândă este expresia unor boli nevindecate încă în societatea românească. Sau, de ce nu, rodul unor crize neconsumate, pentru a căror epuizare mai este încă nevoie de coşmaruri sociale precum sinistrele mineriade. Căci profunda criză morală din societate nu este doar rezultatul prestaţiilor unor politicieni precum Traian Băsescu, Gigi Becali ori Corneliu Vadim Tudor.
Până la urmă, "meritul" lor nu este decât acela că reuşesc să scoată la suprafaţă răul din fiecare suflet întrupat pe aceste meleaguri păcătoase. Însă ei sunt doar simpli catalizatori ai reacţiilor noastre veninoase. Sunt mai degrabă efectele, şi nu cauzele producţiei naţionale de venin. Adevăratele surse ale zăcămintelor răului sunt localizate în trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat. În cei mai bine de 60 de ani de comunism şi postcomunism care au atrofiat puternic valorile sădite în fibra populară înainte de 1945. Astăzi, nimic pare că nu mai contează în afară de telenovelă, fie ea politică, mondenă ori pur şi simplu cinematografică.
Cine mai investeşte în "şapte ani de-acasă"? Cine luptă să şteargă din mentalul colectiv tipare inumane antiminoritare, precum greaţa faţă de "ţigani", "homosexuali", "jidani", "unguri", "urâţi", "ciungi", "bâlbâiţi", "handicapaţi"? În ce măsură a încercat talk-show-ul să facă rating din bunul-simţ, şi nu din mahala? Cine încurajează instituţiile care aplică legea indiferent de culoare politică, rang sau notorietate? Câţi dintre şoferii din noi sunt în stare să nu-l înjure pe partenerul de trafic care îţi taie calea la semafor? Cine îşi mai reprimă orgoliul care dă frâu liber vorbelor menite să-l rănească pe orice greşit al nostru? Care mai este eşantionul de public capabil să-şi ceară iertare sau să pună respectul faţă de semen la loc de mare cinste umană?
Nu, toate aceste nimicuri nu ne mai interesează. Trăim din ură, nu din iubire. Ne hrănim cu înjurătură, nu cu vorbă bună. Adorăm scandalul, nu pacea. Ne place egoismul, nicidecum altruismul. Alimentăm orgoliul, nu umilinţa. Apoi, ne uităm în jur şi nu ne place. Iar când preşedintele ţării, ori parlamentarii - nimeni alţii decât noi toţi în expresie politică, când oamenii ăştia ne şochează, atunci brusc ne întrebăm: de unde oare nebunia? Dacă am privi mai atent în sufletele noastre, poate că am găsi răspunsul.