Filmuleţul lui Patriciu în variantă arabă

Câştigător al confruntărilor militare cu ţările arabe, Israelul e pe cale să piardă războiul mediatic cu acestea.

Camil Petrescu scria undeva că trăim de-adevăratelea doar timpul şi locul în care ne aflăm. Tot ce se întîmplă departe de noi în timp şi spaţiu nu reuşeşte să ne trezească nicio reacţie interioară mai acătării; imaginaţia, oricât de puternică ar fi, nu poate să întreacă în forţă experienţa imediată. De fiecare dată când am fost plecat din ţară, am experimentat pe propriul suflet acest adevăr de psihologie descoperit şi dezvăluit de Camil Petrescu.

Am avut ocazia să-l verific din nou între 28 mai - 4 iunie 2010, altfel spus, în săptămîna petrecută departe de plaiurile noastre de deal - vale, într-o călătorie de documentare în Siria, împreună cu alţi patru confraţi de breaslă. Luni, 31 mai 2010, în România a fost ziua aşa-zisei greve generale. Dacă aş fi rămas în ţară, aş fi trăit şi eu, cu patimă, toate faptele, mici sau mari, cuprinse în acest eveniment: de la declaraţiile sforăitoare ale politicienilor până la părerile simplilor cetăţeni.

Cum însă luni, 31 mai 2010, mă aflam în Siria, Apocalipsa de mucava, trâmbiţată de trompetele mogulilor, a fost pentru mine, ca şi pentru ceilalţi tovarăşi de călătorie, un lucru petrecut undeva departe, pe glob şi, prin asta, ceva lipsit de importanţă. Televiziunile şi ziarele din Siria n-au publicat nici măcar o secvenţă sau un rând despre protestul social din România.

Aflaţi peste câteva zile în vizită la agenţia de presă Sana, n-am reuşit să obţinem nici măcar o ştire dată de instituţie pe flux despre ceea ce, pentru jurnaliştii de la Bucureşti, trecea drept evenimentul capital al momentului. În schimb, aflaţi la Damasc, am trăit din plin, dând curs adevărului despre timpul şi locul în care ai nimerit, asaltul israelian asupra navei Marmara din flotila care se îndrepta cu ajutoare umanitare spre fâşia Gaza.

În campania pentru scrutinul prezidenţial, filmuleţul cu copilul despre care se spunea că ar fi fost lovit de Traian Băsescu în urmă cu cinci ani, ivit peste noapte din memoria sentimentală a lui Dinu Patriciu, a fost dat pe televiziunile mogulilor Dan Voiculescu şi Sorin Ovidiu Vântu de atâtea ori încât telespectatorii ajunseseră să aibă coşmaruri doar când auzeau „copil lovit".

Câteva secvenţe înregistrate în timpul confruntării de pe nava Marmara au încăput pe mâna televiziunilor. Ei bine, în zilele următoare asaltului israelian aceste secvenţe au fost date pe toate canalele TV arabe, de la Al Jazeera până la Siria TV cu o frecvenţă prin nimic mai prejos decât cea a filmuleţului scos din mânecă de Dinu Patriciu. Toate canalele TV arabe, fără excepţie, au organizat talk-show-uri dedicate asaltului israelian, dublate de binecunoscutele secvenţe ale descinderii comandoului. Difuzarea filmuleţului lui Dinu Patriciu pe televiziunile mogulilor a fost în conflict cu starea de spirit a românilor.

Filmuleţul cu descinderea comandoului israelian avea o altă condiţie. Difuzarea şi comentarea lui răspundeau stării de spirit a populaţiei din Siria şi din lumea arabă, în general: ostilitate faţă de Israel, simpatie faţă de palestinieni. Pentru că ostilitatea faţă de Israel şi simpatia faţă de cauza palestiniană nu sunt stări de spirit impuse de autorităţi, ci stări de spirit autentice la nivelul omului simplu din Siria şi din ţările arabe.

Aşa cum a dovedit-o momentul din 31 mai 2010, Israelul joacă mai departe cartea forţei militare în confruntarea cu ţările arabe. Într-o lume definită prin prioritatea imaginii asupra realităţii, aşa cum s-a întâmplat cu secvenţele de pe nava Marmara, America şi Occidentul ar trebui să ţină însă cont de un adevăr tot mai pregnant în ultimul timp: câştigător al confruntărilor militare cu ţările arabe, Israelul e pe cale să piardă războiul mediatic cu acestea.