Falimentul bancii bolnavilor

Sistemul Asigurarilor de Sanatate tragea sa moara, in Romania, inca din clipa in care a venit pe lume. Era, poate, nascut inainte de termen. In frenezia care bantuia la inceputul anului 1997,

Sistemul Asigurarilor de Sanatate tragea sa moara, in Romania, inca din clipa in care a venit pe lume. Era, poate, nascut inainte de termen. In frenezia care bantuia la inceputul anului 1997, Parlamentul a votat la repezeala, orice, numai sa nu fie ca Inainte. In urmatorii cinci ani, Asigurarile n-au reusit decat sa toace marunt sperantele puse in asa-numita reforma sanitara. Plasarea pe primul loc in topul vanzarilor (din bani publici) a unui medicament extras din plante, un moft cu eficienta discutabila, spune totul despre o institutie creata tocmai ca sa faca spitalele si policlinicile mai... eficiente. Bine-bine, dar de ce sa-si bage Guvernul mortul in casa? Ordonanta de urgenta prin care Executivul trece Casa de Asigurari in subordinea Ministerului Sanatatii pare o miscare gresita din punct de vedere al "imaginii". Si, vorba ceea, daca nici de propria imagine nu se preocupa Guvernul... Ca sa vedem ce optiuni avea acesta, putem trece in revista tipurile de sisteme de sanatate. In lume, nu exista decat patru formule prin care se obtin banii de tratamente medicale. Peste Ocean, domina privatul. Omul plateste medicul fie direct, fie se asigura la o Casa de sanatate particulara. Sistemul sovietic, in care medicii primesc banul de la stat, indiferent ce si cat trateaza, iar publicul este aiurit cu lozinca medicinei "gratuite", a iesit din uz. Organizatia Mondiala a Sanatatii i-a completat certificatul de deces, recomandand schimbarea de sistem, fie si numai pentru a da un impuls schimbarii de mentalitate a medicilor si beneficiarilor de servicii medicale. Sistemul Beveridge functioneaza foarte bine in Marea Britanie. Englezii obtin rezultate similare altor tari occidentale, cheltuind mai putin ca acestea. In fond, asa se masoara performanta in sistemele de finantare a sanatatii publice. Principiile moralei protestante au influentat puternic sistemul britanic. Astfel, se considera ca in fata bolii si a mortii toti cetatenii, si bogatul, si saracul, trebuie sa fie egali, sa aiba aceeasi sansa de vindecare. Resursele sunt corect impartite, iar la cozile care se formeaza la usa cabinetelor stau si omul care coboara din Rolls, si cel care vine cu metroul. Pe o lista de asteptare (pentru a obtine "gratis" o proteza de sold) se poate "sta" si doi ani. Bogatii renunta adesea, platind din buzunar, ceea ce lasa mai mult in bugetul public pentru cei saraci. Este un sistem "de stat" foarte apropiat de cel sovietic, dar are "fata occidentala": pune accent pe comunitate, descentralizeaza decizia, impune indicatori de performanta similari celor din sistemele orientate spre piata. Sistemul Bismarck a pornit in Germania secolului XIX din nevoia minerilor de a avea un venit in perioada cand nu puteau lucra, loviti de boli sau accidente. Miscarea socialista si breslele au impus aceasta forma de asistenta sociala, in ciuda opozitiei cancelarului, care, nemeritat, a dat nume sistemului. Ulterior, puternicele Case de Asigurari create de sindicate au fost folosite pentru colectarea pensiilor sau a ajutorului de somaj, ori au trecut la investirea in banci sau fonduri mutuale a contributiilor asiguratilor. In Romania s-a importat sistemul Bismarck. Daca in Olanda acesta ajungea, in 1941, cu masina de razboi germana, fiind pastrat (cu bune rezultate pana in prezent), la noi a fost adus cu ajutorul fondurilor PHARE. Satui de protestele medicilor si de nemultumirile pacientilor, guvernantii s-au bucurat ca scapa de o grija. De-acum, lumea o sa injure Casele de Asigurari, si-au spus. Incapabil sa organizeze alegeri pentru conducerea acestor institutii, la care sa participe, ca in Germania, toata populatia cu drept de vot, Radu Vasile a numit presedintele Casei Nationale, prin ordonanta. Restul functiilor s-au impartit frateste intre sindicate si patronate, care si-au numit oamenii in posturile-cheie, alaturi de clientela politica impusa de prefecti. S-a creat o structura in care nimeni nu avea de dat seama. Reprezentantii sindicatelor s-au pus pe organizat licitatii, cumparand sedii cu de trei ori pretul. Cei de la patronat si-au deschis laboratoare-capusa pe numele nevestelor, care dreneaza banii publici. Directorii, de, ca oameni ai guvernului, au muls spitalele, dar au scos bani buni si din farmaciile private. In sistem au ajuns mai multi bani, poate s-a si furat mai mult, dar cert este ca banii ramasi au fost incorect impartiti. Cei care au avut spaga de dat au obtinut infinit mai mult de la sistemul public decat saracii pentru care acesta a fost creat. Cei fara resurse au ramas fara compensate, "ca s-a terminat plafonul", ori n-au putut fi operati ca "n-avem bani de tija din titan". Pentru cei care au "miscat", s-a gasit intotdeauna. Sistem Beveridge in Romania, cu liste de asteptare si medici care refuza bacsisul ca sa te treaca mai in fata, e greu de conceput. Lideri de sindicat care sa nu fure din fondurile publice pe care sunt pusi sa le pazeasca, la fel. Comunitatile locale abia au luat in proprietate spitalele, iar participarea cetatenilor la administrarea urbei e inca un vis. Asigurarile private asteapta macar triplarea venitului pe cap de locuitor. Daca se renunta la Asigurari, trebuia revenit la sistemul din 1989, daramandu-se tot ce s-a construit. Casa, considerata de multi o banca, se apropia insa de faliment. Plasarea ei sub un regim de supraveghere speciala, instituit de minister, pastreaza intact potentialul sistemului pe termen lung, dand sansa stoparii haosului, in prezent. Altfel, modelul ar fi fost compromis iremediabil. Si totul trebuia luat, oricum, de la zero. Cu statul administrator, Casa de Asigurari poate astepta vremea retrocedarii. Ea nu are de ce sa se mai reformeze. Societatea romaneasca trebuie sa se schimbe, daca vrea sa i se potriveasca modelele occidentale.