Experimentul Maradona

Când l-au numit pe Diego Armando Maradona la cârma naţionalei de fotbal a Argentinei, şefii federaţiei de la Buenos Aires trebuie să fi judecat mai puţin cu capul şi mai mult cu inima. Sau,

Când l-au numit pe Diego Armando Maradona la cârma naţionalei de fotbal a Argentinei, şefii federaţiei de la Buenos Aires trebuie să fi judecat mai puţin cu capul şi mai mult cu inima. Sau, cine ştie, poate că au vrut să-i facă un cadou de ziua lui, dat fiind că joia trecută a împlinit 48 de ani.

Ca şi în cazul înscăunării lui Hagi ca selecţioner al României în 2001, numirea lui Maradona e mai degrabă o reverenţă făcută marelui fotbalist de odinioară. „El Pibe d’Oro” n-a demonstrat vreodată că ar fi potrivit pentru meseria de antrenor. Dar cum argentinienii sunt latini ca şi noi, deci la fel de sentimentali, or fi simţit nevoia unei mulţumiri patetice, extreme şi periculoase. E ca şi cum i-ai face cadou lui Brâncuşi, sculptorul genial chinuit de sărăcie, o drujbă ultimul răcnet şi un contract-beton în Canada: meştere, du-te şi taie câţi copaci vrei, dacă tot îţi place să scoţi aşchii cu dalta! Într-un fel, dalta lui Maradona e mingea.

Brazilienii n-au făcut acest experiment cu Pele. Şi nici portughezii cu Eusebio sau olandezii cu Cruyff. Noi, în schimb, am încercat cu Hagi şi n-a ieşit bine. Francezii s-au fericit şi apoi s-au fript cu Platini (victorii pe linie în calificările Euro ‘92, eşec la turneul final), nemţii au triumfat cu Beckenbauer (campion mondial în ‘90). Şi-atunci, cum o fi mai bine?

Personal, sunt „maradonian” pe viaţă. M-am îndrăgostit de el în vara mexicană a anului 1986, poate şi pentru că vedeam meciurile clandestin, cu ligheanul de aluminiu ridicat deasupra casei, ca să prindem sârbii. I-am văzut în alb-negru, la un televizor cu lămpi, şi „mâna lui Dumnezeu”, şi driblingurile fantastice care au răpus Anglia. Atunci mi-am zis, moromeţian: aşa ceva nu există!

Şi tocmai de aceea mi-e teamă pentru Diego! Mi-e teamă că va fi huiduit ca un pământean oarecare şi, odată cu el, vor fi huiduite amintirile noastre în alb-negru...