Dobrin, simbolul unei generaţii rebele

Ce ce ne emoţionează atât de tare povestea lui Dobrin? De ce solidaritatea cu el trece peste simpatiile fiecăruia dintre noi pentru un club sau altul? Pentru că Dobrin a adus bucurie

Ce ce ne emoţionează atât de tare povestea lui Dobrin? De ce solidaritatea cu el trece peste simpatiile fiecăruia dintre noi pentru un club sau altul?

Pentru că Dobrin a adus bucurie tuturor celor care l-au văzut jucând şi tuturor celor care măcar au citit despre isprăvile sale. Vă mai amintiţi cântecul? "Ce ne facem, fraţilor, cu acest Dobrin/Că ne-ascunde mingea şi n-o mai găsim"!

Îl cântau nu numai piteştenii, îl cântau toţi, la Craiova, pe Valea Jiului, la Baia Mare, pe malul mării sau în Dealul Copoului. Ba chiar şi în orgoliosul Bucureşti, cel atât de puţin dispus să accepte dominarea provinciei. Oricât de fanatic ţi-ar fi fost suportul pentru propria echipă, nu aveai cum să porţi ură pe adversarul Dobrin. Nu-mi amintesc să-l fi fluierat cineva pe vreun stadion.

Oamenii se înghesuiau cu entuziasm să-l vadă pe magicianul cu jambierele lăsate. Azi, când fotbalul poartă atâta încrâncenare, atâta paranoia şi atâta violenţă, Dobrin ne readuce aminte că acest joc nu înseamnă nimic în afara bucuriei.

Dobrin este cea mai pură expresie fotbalistică a unei generaţii creative şi de o sensibilitate aparte. O generaţie a frumoşilor rebeli în blugi, care a profitat de scurtul deceniu al dezgheţului ideologic comunist. Este acea generaţie a tinerilor care ascultau Beatles, Bob Dylan sau Deep Purple, care-l citeau pe Nichita.

Scăpată puţin din chingile ideologice, i-a dat pe Phoenix, pe Pittiş, pe Pintea, pe Doru Stănculescu, pe Ioan Petru Culianu, pe Dan Andrei Aldea. Acea generaţie a făcut posibil un film precum "Reconstituirea" lui Pintilie, cu uluitoarea tripletă George Mihăiţă, George Constantin, Vladimir Găitan. A putut da "Cantafabulele". Arderea scurtă şi intensă a acelei generaţii a arătat cât de mare este potenţialul nostru de creativitate atunci când suntem lăsaţi în pace.

Dar EI, românii care ţineau atunci România sub ocupaţia ideologică, au înţeles repede. Au strâns şurubul sufocând şi bruma de libertate care a permis fenomenul culturii protestului din anii "60-"70. În arte au intrat cu cenzura şi politizarea. În fotbal, cu militarizarea - o militarizare pe care, firesc, Dobrin a refuzat-o. Dar politrucilor nu le-a reuşit.

Generaţia următoare, cea a Pieţei Universităţii, s-a hrănit în anii '80 tot cu Phoenix, cu Pittiş, cu filmele de la "Preoteasa". Iar răzvrătirea fotbalistică a supravieţuit în spiritul Craiovei Maxima, în puterea de rezistenţă a tribunei Timişoarei, în tumultul de nemulţumire populară al Giuleştiului.

Şi dacă toate acestea au existat aievea, au existat şi fiindcă a existat Dobrin. De aceea îl iubim cu toţii. Şi de aceea suntem alături de el în aceast moment greu.