Despre studenţi şi Erinii

prin articolul 8 din legea cu privire la egalitatea de şanse, a demonstrat, o dată mai mult, extraordinara vitalitate politică a mediului universitar francez şi irepresibila pasiune a francezilor

prin articolul 8 din legea cu privire la egalitatea de şanse, a demonstrat, o dată mai mult, extraordinara vitalitate politică a mediului universitar francez şi irepresibila pasiune a francezilor pentru libertate, solidaritate şi dreptate socială.
Flagranta nedreptate potenţială făcută tinerilor de către propriul guvern a determinat rememorarea spectaculoasă a reflexelor anarhice şaizeşoptiste şi victoria previzibilă, tradiţională, a participanţilor la frondă, în urma înlocuirii prevederilor despre contractul primului loc de muncă prin prevederi despre integrarea profesională a tinerilor în dificultate.
Dacă francezii păstrează pururi aprins focul spiritual al revoltei pe altarele libertăţii, a căror strălucire delimitează un spaţiu politic al verticalităţii morale, gândului necenzurat, baricadelor, demonstraţiilor de stradă, busculadelor cu poliţia, românii, frânţi din interior şi covârşiţi de umilinţe istorice, se resemnează să poarte sine die lunga trenă a neputinţei, mizeriei şi non-libertăţii, asemenea unor animale politice de povară, rătăcite irevocabil pe o cale spaţială-temporală deschisă spre nicăieri, spre niciodată.
Românii au traversat experienţa tragică a unui genocid de proporţii cambodgiene sau rwandeze: milioane de oameni exterminaţi în lagărele de muncă şi reeducare, milioane de oameni terorizaţi, traumatizaţi, mutilaţi fizic sau psihic, milioane de familii dezintegrate. Teroarea securistă-comunistă a distrus destine, a alienat indivizi predestinaţi normalităţii democratice, a instaurat alternativa agoniei recluzionare sau morţii-exilului, a răpit bucuria de a trăi a fiinţelor omeneşti. Dansul imemorial al Eriniilor, corul nevăzut al victimelor comunismului, al inocenţilor înghiţiţi de Oceanul Nefiinţei, impun ierarhizarea răspunderilor şi vinovăţiilor pentru atrocităţile săvârşite în perioada comunismului, de la nivelul paznicilor de foişor până la nivelul miniştrilor sau Preşedinţilor de Republică.
"Să nu ucizi!" (Cf. Ieşirea, 20, 13) "Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor." (Cf. Matei, 5, 10) "Să nu iei viaţa aproapelui tău, pe care Dumnezeu a declarat-o sacră (...)." (Cf. Coran, S. XVII, 35) "Numai atunci când oamenii vor rula cerul precum o piele va lua sfârşit mizeria, dacă Dumnezeu nu este cunoscut mai întâi." (Cf. Svetasvatara Upanishad, VI, 20) Tiranii se consideră invulnerabili în raport cu puterea divină. Numai nebunia politică poate să vadă în puterea politică începutul şi sfârşitul universului, să desconsidere planul divin care guvernează şi judecă asupra facerii de bine sau păcatului, mântuirii sau damnării. Faţă de adevărul divinităţii, adevărul politic al tiranilor este la fel de efemer ca orice iluzie a răului lumesc. După dezintegrarea acestei iluzii, libertatea omniprezentă a universului şi a naturii omeneşti îşi reafirmă prezenţa teocratică în spaţiul dintre cer şi pământ.
Autorii holocaustului comunist trebuie să înţeleagă simplitatea incompatibilităţii dintre inocenţa paradigmatică a fiinţelor omeneşti, născute pentru a împlini bucuria de a fi viu, în calitate de fiinţe create, aşezate în grădina terestră prin voinţa Creatorului, şi răzvrătirea damnabilă a tiranilor, călăilor şi torţionarilor împotriva ordinii şi armoniei divine a creaţiei, răzvrătire care instaurează starea de lucruri îngrozitoare, inumană, în cadrul căreia o minoritate a fiinţelor omeneşti încalcă principiile teocraţiei, ucid alte fiinţe omeneşti, provoacă suferinţe atroce altor fiinţe omeneşti şi îşi instaurează propria putere asupra comunităţii politice. Logica imanentă a justiţiei şi voinţei divine, reflectată în justiţia şi voinţa familiei adamice care a supravieţuit experienţei martiriului comunist, determină pedepsirea semenilor vinovaţi de hubris politic, fie şi numai la nivelul simbolic, ritualic, al lustraţiei.
Prin vocea studenţilor care au umplut străzile şi pieţele în anii de graţie 1989-1990, Eriniile (divinităţile infernului) au strigat şi continuă să strige: "Păcat, păcat de sângele vărsat!" Iar studenţii nu greşesc niciodată în ceea ce priveşte revolta împotriva opresiunii politice.