De ce scuzele par tot mai greu de crezut. „Trăim într-o lume în care sinceritatea e un tip de marketing. E o piață a emoțiilor, un joc de putere”

Un articol din Scientific American a stârnit discuții intense pe Reddit. Totul a pornit de la un episod al podcastului Science Quickly, din 21 octombrie 2025, în care psihologul Shiri Lev-Ari, de la Royal Holloway University of London, a explicat de ce unele scuze ne par autentice, în timp ce altele de-a dreptul false.

Ideea de bază a cercetării realizată de Shiri Lev-Ari este aceea că efortul contează. Cu cât limbajul este mai elaborat, scuzele sunt prezentate prin cuvinte mai lungi, propoziții mai complexe, cu atât interlocutorul percepe mai multă sinceritate în actul de a ne cere iertare.

Dar internetul a avut altă opinie. „O scuză reală, în opinia mea, presupune trei lucruri. Unu: să-ți asumi clar ce ai greșit și de ce a durut. Doi: să renunți la control, să înțelegi că iertarea nu ți se cuvine și că scuzele nu sunt o monedă de schimb. Trei: să îți asumi responsabilitatea și să te schimbi. O scuză nu e o dispensă, e un contract”, a scris cineva pe Reddit. Alt utilizator i-a răspuns: „E bine că ai spus în opinia mea, pentru că atât e: o opinie. Citește studiul. Petreci prea mult timp moralizând și prea puțin privind datele.”

De aici, dezbaterea s-a transformat într-un duel între știință și empatie. Un psiholog care a intervenit în discuție a scris: „Scuzele nu sunt simple ritualuri, ci mecanisme prin care readucem echilibrul într-o relație. A nu-ți cere iertare e echivalent cu a evita responsabilitatea. Iar o scuză credibilă trebuie să arate două lucruri: recunoașterea greșelii și dorința de a nu o repeta.”

Alt participant la discuție a scris că: „Trebuie să separăm starea internă, care nu poate fi cunoscută, de manifestarea externă. Diferența dintre o scuză credibilă și una falsă e determinată doar de semnalele exterioare. De asta contează limbajul, tonul, gesturile, nu intențiile declarate”. Acesta a subliniat că „problema nu-i ce funcție au scuzele, ci cum convingi un om că ești sincer”.

„O scuză reală înseamnă să-ți schimbi comportamentul după aceea”, crede cineva. Un alt comentator, care s-a descris drept „un mincinos în recuperare, aflat în terapie”, a adăugat: „Cel mai bun neadevăr e cel cu o fărâmă de adevăr. E mai ușor să construiești dintr-un adevăr parțial decât să transformi o minciună completă într-un adevăr.”

„Nu oricine merită o scuză. Unii iau vulnerabilitatea ta drept slăbiciune și profită”

Mulți useri au sesizat dimensiunea performativă a scuzelor: „Trăim într-o lume în care sinceritatea e un tip de marketing. E o piață a emoțiilor, un joc de putere. E performance marketing mascat în sinceritate. Un paradis pentru gangsteri și o farsă pentru naivi.”

 „Poate sunt eu atipic, dar nu prea înțeleg rostul scuzelor. Prefer să văd schimbarea în fapte, nu în cuvinte. Iar ideea de a cere iertare mi se pare uneori un act de supunere inutilă,” a completat un alt utilizator.

 „Oamenii nu pot citi gânduri”, a scris altcineva, adăugând: „Contează cum transmiți ceea ce simți. Am descoperit că uneori sinceritatea mea nu e percepută ca atare. Trebuie să îți interpretezi emoțiile ca alții să le poată primi.”

Pe urmă, cineva observa cu amărăciune că „în jumătate din timpul în care îmi cer iertare, oamenii profită doar ca să repete ce am greșit, deși am recunoscut deja. Uneori îți vine să îți retragi scuzele.”

Cei mai pragmatici comentatori au avertizat că unele relații pur și simplu nu merită acel efort. „Nu oricine merită o scuză. Unii iau vulnerabilitatea ta drept slăbiciune și profită. Într-o relație sănătoasă, amândoi ar trebui să-și asume partea lor din greșeală”, a scris Brrdock, unul dintre cei mai votați comentatori.

Dincolo de ironii și dispute, dezbaterea a atins o temă comună: faptul că scuzele, departe de a fi doar cuvinte, sunt exerciții de simetrie morală. „Când greșești, nu doar cauți iertare, ci restabilești echilibrul”, scria un alt psiholog participant la discuție. „Fără această restabilire, relațiile devin tranzacționale, nu umane.”

Iar în mijlocul tuturor, un comentator anonim a rezumat totul: „Dacă spui îmi pare rău, dar..., n-ai spus nimic. O scuză nu are condiții. Are consecințe.”

Ce spune știința despre limbajul scuzelor

În episodul "Why Some Apologies Feel Hollow and Others Don’t", Shiri Lev-Ari explică de ce anumite scuze par credibile chiar și atunci când nu sunt. Cercetătoarea a analizat mii de postări de pe Twitter, observând că oamenii folosesc cuvinte mai lungi atunci când își cer iertare, indiferent dacă sunt celebrități sau utilizatori anonimi.

„Cuvintele lungi sunt un semnal de efort. Sunt mai greu de spus, dar ușor de înțeles. Prin ele, vorbitorul arată că se străduiește”, explică Lev-Ari. „În schimb, cuvintele rare sau neobișnuite obosesc și vorbitorul, și ascultătorul. Scuzele eficiente sunt cele care par elaborate, nu cele care te fac să cauți dicționarul.”

Într-un experiment, participanții au considerat variante precum „Acțiunea mea nu reprezintă adevăratul meu caracter” mai sincere decât „Acțiunea mea nu reflectă cine sunt cu adevărat” deși în esență spun același lucru.

Pentru cercetătoare „efortul verbal contează. Nu pentru că înseamnă mai mult, ci pentru că semnalează intenție.”

„Contează atât lungimea cuvântului, cât și frecvența lui în limbajul comun. Se pare că scuzele sunt mai eficiente atunci când folosim cuvinte mai lungi, dar familiare, pentru că receptorul nu depune un efort mental mare pentru a le înțelege. În schimb, cuvintele rare sau neobișnuite pot solicita un efort cognitiv mai mare, reducând autenticitatea percepută”, explică, pentru „Adevărul”, psihoterapeutul somatic Roxana Serghe.

Conform spuselor sale, atunci când scuzele nu sunt sincere, mesajul ajunge distorsionat, pentru că partea verbală a comunicării contează într-o proporție mult mai mică: aproximativ 7%, comparativ cu 38% comunicare paraverbală (tonul, ritmul, intonația, volumul) și 55% comunicare nonverbală (expresii, gesturi, postură).

Aceste procente, cunoscute sub numele de „Regula lui Mehrabian” sau „Modelul 7–38–55 al comunicării”, au fost formulate de Albert Mehrabian, profesor de psihologie la UCLA, și se aplică mai ales atunci când există o disonanță între ce spunem și cum spunem: de exemplu, când cineva afirmă „sunt bine” cu voce tristă și privirea în jos, adaugă psihoterapeutul.

„Esența scuzelor autentice este ca persoana care le oferă să conștientizeze că a greșit, să regrete și să arate că îi pasă de celălalt, dorindu-și sincer să nu mai repete comportamentul respectiv. Aceasta implică capacitate de introspecție, conștientizare și asumare, momente care pot fi dificile pentru cei care nu se vulnerabilizează ușor. Pentru astfel de persoane, exprimarea regretului poate părea o amenințare la adresa imaginii de sine, o slăbiciune sau o pierdere de putere”, este de părere Roxana Serghe.

Totuși, când celălalt este supărat, se retrage emoțional, nu mai comunică sau nu mai manifestă afecțiune, consecințele acestei distanțări pot împinge persoana spre scuze formale, oferite doar pentru a recâștiga favoarea sau dialogul, nu pentru a repara cu adevărat, după cum opinează psihoterapeutul. Această formă de „reparație superficială” evită vulnerabilizarea, dar afectează relația în profunzime.

„În astfel de situații, cel care primește scuzele percepe rapid lipsa de autenticitate: se simte dezamăgit, iritat și neimportant, ca și cum celălalt nu ar ține cu adevărat la relație și nu ar realiza impactul comportamentului său”, completează Roxana Serghe.