Dacă e fanfară, sunt şi nemţi
0Otto Aescht a fost 30 de ani şeful instrumentiştilor saşi din oraşul braşovean Codlea. Când erau tineri, i-a luat Armata Roşie şi i-a dus în Rusia, la minele de cărbune. La maturitate,
Otto Aescht a fost 30 de ani şeful instrumentiştilor saşi din oraşul braşovean Codlea.
Când erau tineri, i-a luat Armata Roşie şi i-a dus în Rusia, la minele de cărbune. La maturitate, i-a vândut Ceauşescu în Germania. Istoria recentă a saşilor români apare ca o deplasare uniform accelerată între două gări, o deplasare care nu presupune neapărat o agenţie de turism. Mulţi saşi s-au pierdut pe drum, alţii au renunţat la viaţă, dar nu şi-au pierdut identitatea. Disciplina, bunul-simţ şi munca i-au ajutat să reziste. Astăzi, au mai rămas câţiva prin burgurile transilvane, buni de afişat în Piaţa Sfatului. Fără saşi, istoria Ardealului ar fi fost o pajişte fără cetăţi.
Se numeşte Otto Aescht şi a fost 30 de ani şeful Fanfarei săseşti din orăşelul Zeiden sau, cum îl numesc românii, Codlea. Fanfara saşilor a rămas acum o amintire - nu mai sunt membri şi doar n-o să vină să cânte la taragot primarul de Codlea, Alexandru "Puiu" Popa, mai obişnuit cu microfonul. Odată cu plecarea saşilor, o epocă întreagă s-a stins, iar destrămarea fanfarei pare că a fost ultima sa zvârcolire.
Fanfara săsească a rămas doar o ilustrată de la munte Aescht şi fanfara lui cântau la nunţi şi înmormântări, în germană, română sau maghiară, după ce, la începuturi, improvizau doar piese germane la cornul althorn. Bătrânul are 79 de ani şi este vădit că a prins "vremi interesante". "Când erau ruşii aici, eu eram copil. N-aveau saşii niciun drept atunci.
La saşi le-a luat tot ce-aveau în curte! Lui socru-meu i-au luat comuniştii nu doar animalele din bătătură, dar şi casa! Cumnatu-meu se numea Franz Iehl, l-au dus la Rusia, la muncă silnică, şi a murit acolo, nu ştim cum i-a fost sfârşitul", povesteşte sasul Otto. "Eu am ajuns şeful fanfarei săseşti prin alegeri", îşi aminteşte Otto Aescht. "Aveam alegeri în fiecare an, pentru şefia fanfarei şi-n anul ăla, în 1963, m-au ales pe mine. Făceam repetiţii la Şcoala Germană şi eram cam 20 de instrumentişti, mai mulţi sau mai puţini la ocazii, numai bărbaţi.
Cântam pe 15 iunie, când aveam noi Maialul săsesc, cântam de 1 Mai, de 23 August, mă rog, când se cuvenea de cântat că ieşea lumea la serbare". În anii '90, exodul masiv al saşilor către patria-mamă Germania a provocat prima fractură: din lipsă de membri, Fanfara săsească s-a desfiinţat. Era, oricum, văzută tot mai rar pe uliţele din Codlea, cu alămurile şi fireturile lor strălucitoare şi cu alinierea cadenţată. Ulterior, la insistenţele lui Otto, rândurile rărite s-au completat cu români şi fanfara s-a reînfiinţat.
De curând, s-a destrămat şi asta: "Nu s-au ţinut de treabă unii din ei, erau prea mult cu alcoolul", zice Aescht. De-acum, Otto Aescht şi-a luat cornul şi s-a unit cu Fanfara "Ţara Bârsei" de la Braşov, care a adunat instrumentişti din tot judeţul. După o rezistenţă eroică, Fanfara săsească de la Codlea a rămas doar o ilustrată de la munte.
Otto nu vrea în Germania În vremurile vechi, teutonii mergeau la război ca la serviciu. La ora 8.00 erau sosiţi la marginea pădurii, la 8.05 aveau program de tir cu inamicul, la 10.00 era pauza de sandviş, când scoteau muzicuţa şi cântau "Lili Marlen", era şi aceea tot un fel de fanfară săsească. Astăzi au ajuns la ocupaţii mai casnice şi mai paşnice, iar unii din ei nu mai simt nici măcar nevoia reîntoarcerii la comunitatea primordială.
"Am doi fraţi în Germania, dar eu nu m-am lăsat dus acolo, mi-a plăcut mai bine în Zeiden, în Codlea. Am fost în Germania, dar nu mi-a plăcut, aici sunt acasă, aici e traiul mai bun", spune Otto Aescht. Blocuri peste livada saşilor Saşi tineri nu mai sunt la Codlea, îi mai ştie pe toţi preotul evanghelist Klaus Uhchi. Majoritatea au plecat - se ocupă cu construcţia rachetelor sau ascuţitul creioanelor în Germania.
"Acuma, dacă mai sunt 200 de saşi este bine, iar tineri prea puţini. Restul îs încurcaţi cu unguri, cu români…", spune tânărul Gunther Eiwen. Acum mulţi ani, cartierul unde locuiesc fraţii Eiwen, Karina şi Gunther, se numea "livada saşilor".
Erau aici sute de meri, de peri, răsădiţi de mâinile harnice ale saşilor: "Intrai în livada de pe strada Lungă, fostă Armata Roşie, şi spuneai că ai sărit peste gard, în Eden", îşi aminteşte un localnic. Comuniştii au tăiat livada şi au făcut blocuri, spuneau că venise vremea ca România să se înalţe "pe verticală", nici măcar Coloana lui Brâncuşi nu putea să mai facă asta pentru o ţară mică, dar descurcăreaţă din Balcani.
Aşa au apărut la Codlea blocurile din plăci prefabricate, iar casele masive ale saşilor au devenit brusc umile. Mai jos de "Cetatea Neagră" "Au rămas cei vârstnici aici, mai sunt câţiva tineri, trebuie ca cineva să aibă grijă şi de părinţi", spune Karina Eiwen.
"Roza Gross a fost bunica mea, mama lui Hildegard Eiwen. Au luat-o când era grav bolnavă la pat şi au deportat-o doi ani", spune Karina. Apoi, care s-au mai întors la Codlea, întorşi au fost. Viaţa şi-a reluat cursul după ce în anii '50 îşi ţinuse respiraţia, iar saşii au început să muncească, să refacă risipa averilor lor. Nu mai este astăzi, la Codlea, nimic din acea detaşare trecută, din mobilitatea comunităţii.
Oamenii umblă repede pe străzi cu un aer preocupat, au gândul zilei de mâine, îşi înfundă capul în gulerul paltonului şi trec repede către case, nu-şi mai văd vecinii. De Maial, aveau şi cei din Codlea un prilej, bun prilej!, să se adune laolaltă, să petreacă, să se cunoască.
Prilejul se numea, desigur, Fanfara săsească: ieşeau cântăreţii ei - demni şi ţepeni, suflând din toţi bojocii în trompete şi-apoi se porneau în marş de la Şcoala Germană, străbăteau strada Măgurii în sus, iar la poiana de la "Mărul dulce" se opreau. Acolo se aduna tot oraşul la petrecere. Pentru tineri se aducea un brad înalt, decojit şi se dădeau premii pentru temerarii care se căţărau până în vârf.
De acolo, de la "Mărul dulce" se vedea tot oraşul Codlea, lustruit de ploaie, frumos şi întins pe un sfert de orizont. O credinţă locală mai veche susţine că, în vechime, vatra oraşului Codlea a fost în munţi, pe locul numit Cetatea Neagră, iar oamenii au coborât ulterior la şes. Pe vremea aceea, orizontul Germaniei nu se vedea. Orizontul acela avea să îi înghită mai târziu.