Copilăria unui fiu de curvă

Cândva, prin deceniul şapte al secolului trecut, pe când pilula contraceptivă era doar o năzuinţă vagă în inima popoarelor şi-n creierul inventatorilor, viaţa prostituatelor

Cândva, prin deceniul şapte al secolului trecut, pe când pilula contraceptivă era doar o năzuinţă vagă în inima popoarelor şi-n creierul inventatorilor, viaţa prostituatelor pariziene era subminată de mici accidente, sub formă de bebeluşi. Cum cea mai veche meserie din lume nu se putea poticni de asemenea pricini minore, micuţii erau plasaţi în orfelinate clandestine, unde erau crescuţi şi educaţi la grămadă, contra cost. Cufundându-te până la uitarea de sine în paginile acestui roman cald şi unduios, ai senzaţia că parcurgi povestea atâtor copilaşi români, lăsaţi în plata Domnului de febra unor părinţi plecaţi la chiverniseală în străinătate.

"Ai toată viaţa înainte", apărută în 1975, vindea în scurt timp milionul de exemplare, primind Premiul "Goncourt", în timp ce ecranizarea era recompensată cu Oscarul pentru cel mai bun film străin (1978). Tălmăcită în româneşte de Lazslo Alexandru, cartea se ivea, în 1993, la "Univers". În aceeaşi traducere, cartea e disponibilă şi pe internet, putând fi descărcată gratuit.

Mucoşi evrei, arabi, negri... Un turn babel populat de fiii curvelor care fac trotuarul în Parisul anilor '60. Copii adunaţi într-un mic stabiliment, situat pe şest la etajul şase al unui bloc parizian. Un loc al educaţiei de pripas, păstorit de madam Roza, o evreică, ea însăşi prostituată glorioasă, dar ieşită pe tuşă din pricini ţinând exclusiv de neiertătoarea vârstă biologică.

A avea în îngrijire o haită multinaţională de plozi, plângăcioşi şi fără discernământ la sfinctere e mai greu decât să păzeşti o turmă de iepuri. Mai cu seamă pentru madam Roza; o batoză care bate spre 70 de ani, a trecut pe la Auschwitz şi întâmpină serioase dificultăţi cu propriile sfinctere. Ca să facă faţă are nevoie de un ajutor, de un staroste peste toţi pişăcioşii. Acest staroste e micul Momo. Un nume prescurtat, ca să nu osteneşti când îl pronunţi, dar şi ca să-l eviţi pe cel de Mahomed, care-n Franţa te duce cu gândul la "arab împuţit", la "măturător de străzi şi mână de lucru ieftină".

Momo, el însuşi chiriaş al creşei clandestine, e marea slăbiciune a Rozei. Are zece ani, şi-a fost lăsat de izbelişte de către nişte părinţi care nu numai că nu se-arată niciodată, dar chiar şi taxa pentru îngrijire uită s-o trimită. Momo e precoce şi posedă o solidă cultură generală. Când este întrebat ce-s curvele, răspunsul său se ridică, prin concizie şi putere stilistică, la înălţimea notei zece: "Sunt nişte persoane care-şi vând găoaza." Cu toate că madam Roza rămâne cu stupefacţia căscată larg de nonşalanţa din definiţia puştiului, ea trebuie să admită: "Există mult adevăr în ceea ce spui."

Pentru a marca definitiv, în mintea copilului, valoarea aparte a tranzacţiilor cu orificiile corporale, bătrâna prostituată ţine să adauge: "Găoaza e cel mai important lucru din Franţa, împreună cu Ludovic al XIV-lea." Când rosteşte asemenea adevăruri, Roza se transfigurează. E şi normal, căci "a fost cândva femeie şi nu i-a trecut de tot:"

Henri Bergson spune, în Teoria râsului, că "vom obţine întotdeauna un efect comic, transpunând exprimarea naturală a unei idei într-un alt ton". Comicul abundent al acestei cărţi provine din tonul candid cu care povestitorul Momo rosteşte anumite pasaje delicate ale vieţii sale. El nu se ruşinează, ci - din contra - se fuduleşte că mămica e târfă de valoare, şi nu oriunde, ci în exigentul Paris, unde e nevoie de talent ca să te afirmi. Îi pare sincer rău că n-a cunoscut-o, fiindcă "dacă aş fi cunoscut-o, aş fi iubit-o, aş fi avut grijă de ea şi aş fi fost pentru ea un bun proxinet." E încă mic, nu ştie că forma corectă e "proxenet", nu "proxinet".

In tot ce face, genele îşi spun cuvântul. Conştient că are în grijă formarea micuţilor săi subalterni, fii de curvă şi ei, Momo le stimulează creativitatea prin activităţi de grup, precum "jocul de-a comparatul puţicii". Dar se pare că madam Roza nu prea le priveşte cu ochi buni întrecerea: "Era furioasă fin'că avea oroare de puţici, din cauză că văzuse prea multe". Părerea ei avizată e o stâncă de neclintit: "Sula e duşmanul speciei umane şi singurul tip bine este Isus, fin'că el nu s-a născut de pe urma unei sule".

Se vede că profesia i-a lăsat Rozei dâre adânci în psihic. E-atâta de uzat psihicul său, c-ar avea nevoie de reparaţie capitală. Ca o piedică în calea uitării, ea păstrează sub pat un portret de-al lui "nenea Hitler". Ori de câte ori are căderi de moral, e de-ajuns să scoată portretul şi să-l privească preţ de câteva clipe, pentru ca buna dispoziţie să-i revină. Faţă de Auschwitz, orice rău devine, prin comparaţie, ridicol.

E un trai şi-o viaţă în micul orfelinat al lui madam Roza, destinat fiilor de curvă ai Parisului. Din păcate, observaţia lui Momo, că "fericirea e cunoscută mai ales prin stările ei de absenţă", avea să se aplice perfect. Madam Roza se depreciază cu o viteză peste cea legală, trezindu-se deodată năpădită de-un buruieniş de boli. Are un geamantan plin cu boli, cu "boli pentru mai multe persoane".

Si cum o belea nu vine niciodată singurică, apare pe piaţă şi blestemata pilulă contraceptivă. Consecinţele sunt nefaste: scade dramatic numărul plozilor de curvă de pe piaţă, iar puţina ofertă existentă se orientează spre alte aşezăminte de profil, conduse de persoane mai puţin ruginite ca madam Roza. Banii se isprăvesc, onor clientela dispare în zări... Încet-încet, în apartamentul de la etajul şase nu mai rămân decât micul Momo şi Roza. Încet-încet, madam Roza nici nu mai poate sui scările celor şase etaje. Medicul îi pronostichează un sumbru viitor legumicol, iar Momo, care odinioară nu-i ştergea la fund pe pişăcioşii din subordine căci are şi el demnitatea lui, nu găseşte că-şi calcă principiile când o şterge pe bătrâna lui prietenă.

Acesta-i semnalul pentru a se pune în funcţiune întreaga solidaritate a scursurii pariziene: tanti Lola - de fapt un senegalez travestit, foarte apreciat între perverşi, "căci, de câte ori se deschide, are şi sâni frumoşi, şi sulă" - îi ajută cu bani; proxenetul Amedee - care visează ca-ntr-o zi să-şi ajute ţara natală cu bani peştiţi puşi deoparte - se comportă şi el gigea; nenea Waloumba şi alţi africani de comitet o supun pe madam Roza unor ritualuri de exorcizare, nădăjduind ca diavolii bolilor să fie lămuriţi să-şi ia tălpăşiţa...

Africani, arabi şi francezi uniţi într-un larg consorţiu al prieteniei, pentru a ajuta o bătrână evreică. Pe toţi zeii, dar aşa ar trebui să arate bunicul Pământ! Însă truda lor e-n zadar: Roza îşi continuă declinul, clipele ei nelegumicole fiind plivite de un destin nemilos.

Romain Gary - pseudonimul lui Roman Kacew, lituanian cu tată mort la Auschwitz - îşi dezvăluie toată poezia sufletului său rus. Pentru că tanti Roza crede că a ajunge legumă e la fel de nasol cu a avea de-a face cu Gestapoul - înfricoşătoarea poliţie a lui Hitler -, Momo îi promite solemn că n-o va lăsa să devină "campioană mondială la legume". Roza e decisă să n-ajungă la spital: "Mi-am dat găoaza la clienţi treiş'cinci de ani, n-o s-o dau acum la doctori". Doctorii sunt nişte călăi, nişte nazişti ca Mengele: te ţin artificial în viaţă, ca să crăpi cu ţârâita, în leasing.

Momo făgăduieşte că va face tot posibilul s-o sprijine să moară la timp. La nevoie, o va ajuta pe Roza să fie "avortată" prin eutanasiere, chiar dacă legea se opune categoric. Dacă mititeii din burtă pot fi avortaţi, corect e să beneficieze şi bătrânii de acest drept elementar. Şi pentru că toate kilogramele lui madam Roza au trebuinţă de dragoste, Momo reuşeşte marea performanţă de a fi tandru cu ea. A nimerit cândva într-o sală de montaj cinematografic şi-a văzut acolo cum imaginea poate fi dată înapoi. Dând imaginea înapoi, ca-n sala de montat filme, reuşeşte s-o facă pe Roza din nou fragedă. "Am închis ochii şi-am dat-o în marşarier, până când a avut cinşpe ani, şi aşa am reuşit chiar s-o sărut."

Intr-un ultim moment de luciditate de-al Rozei, Momo află despre sine că n-are zece ani, ci paişpe. Roza îl datase mincinos, ca să-i reducă vârsta şi să-l ţină mai mult timp alături de ea. Ba încă are şi neplăcerea să-şi cunoască personal tatăl, un proxenet sfrijit şi şui. Sub ochii săi mai este elucidată şi absenţa mamei: a căsăpit-o tati, într-o criză de gelozie. Un altfel de tată visase Momo: puternic şi cu fruntea lată, un mascul adevărat, nu ca mutantul ăsta. Dar, brusc înţelepţit cu cei patru ani căpătaţi dintr-o lovitură, îşi vâră concluziile adânc, până la plăsele : "Poate-i mai bine să fii plod de curvă, fin'că îţi poţi alege un tată care-ţi place, n-ai unul obligatoriu."

Curând, vine şi ziua când Momo îi pune degeaba portretul lui Hitler sub nasul bătrânei legume Roza, supravieţuitoare a Holocaustului. Bătrâna nu mai are nicio reacţie. Influenţa lui "nenea Hitler" asupra sa a luat sfârşit.

Influenţa cărţii asupra noastră continuă la multe zile şi luni după lectură. Cunosc pe cineva care, după ce-a citit romanul, şi-a procurat un portret de-al lui Ceauşescu. Îl ţine sub pat şi-l scoate doar când are căderi de moral. Metoda omologată de madam Roza dă rezultate.