Ce fel de dascăli?

Transformaţi de politicieni în gloanţe, grenade şi proiectile pentru sângeroasa bătălie electorală, profesorii din România se încăpăţânează să supravieţuiască. Ei trebuie să

Transformaţi de politicieni în gloanţe, grenade şi proiectile pentru sângeroasa bătălie electorală, profesorii din România se încăpăţânează să supravieţuiască. Ei trebuie să trăiască însă cu o mare dilemă: cât vor lua la lichidarea pe luna octombrie? Va fi cum vrea Băsescu sau cum se opinteşte Tăriceanu?

Indiferent cum şi când va fi tranşată această problemă, dăscălimea română trebuie plasată în centrul unei strategii raţionale. Mai devreme sau mai târziu, profesorii vor fi plătiţi decent, conferindu-li-se un statut similar celui din perioada interbelică. Acest câştig, obligatoriu şi inevitabil, va trebui dublat însă şi de o responsabilizare pe măsură.

Când s-a pus problema măririi spectaculoase a salariilor, unul dintre argumentele forte a fost nevoia de a avea dascăli buni şi foarte buni. Argument corect: mulţi oameni de calitate au părăsit sistemul de învăţământ şi mulţi alţii au refuzat să vină la catedră din cauza salarizării mizerabile. Hemoragia este imposibil de oprit atâta vreme cât există un decalaj uriaş între mărunta leafă de dascăl şi cele mult mai dolofane oferite pe piaţa muncii.

Atenţie, însă: dacă nu va fi însoţită de o reformă profundă a sistemului, mărirea salariilor, fie ea şi cu 50% acum sau cu 200% în următorii ani, nu va rezolva mare lucru. Important e cui dai aceşti bani. Principiul de bază ar trebui să sune cam aşa: nu-i măresc leafa profesorului X, ci măresc leafa pentru postul X! Sistemul trebuie deschis pentru ca în el să intre, atraşi de noile salarii, cât mai mulţi învăţători sau profesori de calitate.

Practic, toate posturile trebuie scoase la concurs şi evaluate periodic: dascălii buni îşi vor păstra jobul, cei mediocri vor fi nevoiţi să le lase locul altora mai capabili.

Mai mulţi bani vor impune mai multă performanţă, iar cu mediocrii nu se poate face aşa ceva.